Constantin Brâncoveanu și națiunea ortodoxă
Conferințele organizate în memoria Ruxandrei Beldiman de către un grup de prieteni în jurul Fundației Secolul XXI și dedicate dimensiunii cultural-artistice a făuririi României Mari au pus în lumină cît de serios a tratat regalitatea românească rolul culturii în definirea conștiinței naționale. Din mijlocul dinastiei a răsărit impulsul pentru definirea unui stil cultural național și tot ei i se datorează reconectarea mișcării sociale modernizatoare cu trecutul inevitabil premodern al Țărilor Române. Aș vrea să exemplific acest fenomen istoric prin reconstituirea parcursului cultural al receptării personalității lui Constantin Brâncoveanu. Virulența discursului modernizator în Principatele Române aruncase într-un con de umbră secolele precedente, care erau asimilate unui vechi regim. Puțini domnitori ieșeau ca figuri tutelare ale unei istorii eroice, dar și eroizate istoriografic: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, în mod excepțional pe cale literară, un Vlaicu-vodă. În schimb, non-rezistența lui Brâncoveanu în fața dușmanului extern nu era pe gustul acestui pathos. În același timp, dimensiunea internațională și cosmopolită a lui Constantin Brâncoveanu se pierdea într-o perspectivă dominată de etnocentrism. De aceea, abia secolul al XX-lea și războiele balcanice, care deschid Regatului României posibilitatea și gustul de a juca un rol internațional, au creat contextul necesar reevaluării lui Constantin Brâncoveanu.
Încoronarea de la Alba Iulia a regilor României, într-un ansamblu național-bisericesc unde neoromânescul se apropie cel mai mult de o stilistică brâncovenească, dă semnalul pentru o reconsiderare a domniei lui Constantin Brâncoveanu într-o lumină puternică, chiar matricială (termenul îi aparține lui G.M. Cantacuzino). Expresia publică și ceremonială se produce prin deshumarea rămășițelor lui Brâncoveanu și procesiunea din data de 21 mai 1934, pornind din Dealul Mitropoliei, acolo unde fuseseră aduse de cu seară sicriul cu oasele autentificate de cercetători și sabia ceremonială, pînă la Universitate, unde se aflase ctitoria de odinioară a domnitorului, Mînăstirea Sf. Sava, cu rol de școală domnească, și apoi la biserica Sf. Gheorghe Nou, centrul simbolic al Bucureștiului, acolo de unde se măsoară distanțele pînă la marile orașe ale țării. Evenimentul naște gîndul unei canonizări. Argumentele pe care și le dorește patriarhul Miron Cristea le-a căutat o viață întreagă tînărul seminarist, pe atunci, Nicolae Șerbănescu, pînă ce a realizat, în 1991, dosarul de canonizare al domnitorului Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii și cu Ianache Văcărescu.
Nicolae Iorga, care îi descoperise mormîntul lui Brâncoveanu și îi dedicase prima monografie încă din 1914, înregistrează istoriografic această nouă conștiință istorică în sinteza sa Istoria Românilor prin formulele monarhie culturală și monarhie ortodoxă. Prin acești termeni, ceea ce ne pare nouă astăzi ca realizare culturală este înțeles de Nicolae Iorga fundamental ca operă politică a cărei inspirație este tradiția creștinismului răsăritean. De aici pînă la a înțelege că omul politic Constantin Brâncoveanu și-a acceptat moartea ca făcînd parte din opera sa politico-religioasă nu mai era decît un pas. Dar pentru a-l face a mai trebuit să treacă o jumătate de secol pentru a găsi momentul politic și intelectual potrivit. Ce înseamnă acest moment potrivit: un vid ideologic care să permită formularea ideii ortodoxe așa cum o concepuse Brâncoveanu.
Autorii acestei noi formule identitare, națiunea ortodoxă, în cadrul căreia Constantin Brâncoveanu devine un pivot, sînt poeți – Ioan Alexandru, istorici ai Bisericii – N. Șerbănescu, istorici ai culturii – Alexandru Duțu, Virgil Cândea, Andrei Pippidi, arhitecți – Ștefan Balș și, în avanpremieră deja, G.M. Cantacuzino, pictori – precum Olga Greceanu, iar mai apoi Paul Gherasim și Grupul Prolog, Sorin Dumitrescu, Constantin Flondor, Horia Bernea sau Horia Paștina, teologi și ierarhi – precum patriarhul Teoctist, mitropolitul Antonie Plămădeală, părintele Dumitru Stăniloae sau scriitorul Bartolomeu Anania, ierarh al Clujului, care au crezut că, prin salba de canonizări politico-identitare din anul 1992 și următorii, vor reuși să înlocuiască panteonul grotesc al proletcultismului și național-comunismului. Tabloul acestei națiuni ortodoxe este mult mai complex și cuprinde fenomene culturale precum Rugul Aprins, mișcările monastice din jurul lui Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, al Mănăstirilor Sihăstria și Secu, dar ar necesita o discuție mult mai amplă decît o permite prezentul articol. Deocamdată să notăm că națiunea ortodoxă nu este același lucru cu naționalismul ortodoxist sau „ortodoxismul“ interbelic. Mai degrabă este exact opusul. Adică nu etnicul fagocitează elemente de viață religioasă din Ortodoxie pentru a se defini ontologic, ci manifestarea politică a Ortodoxiei îmbracă punctual și non-exclusiv aspecte ale etnicului. În Serbia există un concept pentru acest fenomen, derivat din cultul sfîntului arhiepiscop Sava: svetoslavle și denotă trăirea Ortodoxiei de către poporul sîrb. Națiunea ortodoxă rămîne însă fundamental supranațională și integratoare, afișînd o nostalgie culturală pentru Imperiul Bizantin. Important este de remarcat că reabilitarea și promovarea cultural-politică a lui Constantin Brâncoveanu au beneficiat de contextul acestei mișcări intelectuale care, de fapt, încearcă să descătușeze identitatea și creativitatea românească din cadrele prea strîmte ale unui naționalism secular și de factură revoluționară, întîi, și ale național-comunismului, mai apoi.
Definiția modelului cultural oferit de Brâncoveanu a schițat-o Alexandru Duțu*. Primul și cel mai important ingredient este raționalismul ortodox, adică o formă de cunoaștere bazată pe gîndire rațională, sprijinită însă pe bagajul cultural al creștinismului răsăritean. Corolar al raționalismului ortodox este umanismul civic ca un umanism formal, bazat pe cunoștințele de latină și de greacă, pe cunoașterea Antichității, dar fără nucleul antropocentric al umanismului apusean, așa cum fusese și umanismul bizantin în secolul al XIV-lea. A treia componentă o reprezintă caracterul omogen al unei mișcări intelectuale bazate pe un grup de persoane strîns legate între ele (Teodosie, mitropolitul Ungrovlahiei, Mitrofan, episcopul de Buzău, Antim, cărturarul tipograf și apoi succesor al lui Teodosie pe tronul mitropolitan, cărturarii Radu și Șerban Greceanu, arhimandritul Ioan de la Hurezi și grupul de didascali și iatrofilosofi de la curtea lui Brâncoveanu). Al patrulea aspect este de natură politico-religioasă, competiția cu prozelitismul catolic promovat de Habsburgi. Al cincilea aspect este propriu-zis politic și privește definirea domniei în contrast cu tirania. De unde decurge și al șaselea: libera circulație a cărților străine, a informației și a purtătorilor acesteia, savanții. Ultimele două componente au un conținut social-religios foarte important: promovarea sfîntului Constantin cel Mare ca model de umanitate și afirmarea sfințeniei omului de acțiune, rămas în lume, invocată retoric de fiul domnitorului, Ștefan, în panegiricul Sfinților Împărați Constantin și Elena, și propusă practic de Constantin-vodă prin viața lui. Citind metaforic analiza aceasta, putem constata că toate aceste aspecte își păstrau actualitatea ca aspirații și în contemporaneitatea lui Alexandru Duțu.
Alexandru Duțu exprima în termenii sobri ai stilului științific temeiul pentru canonizare, lăsînd însă vocabularul liber și în zona metaforei – cît se poate de străvezie – prin formule ca „tiranii turci l-au martirizat pe domn“ sau „martirajul lui Brâncoveanu“ sau „Ceea ce menţine acest stil în adîncul conştiinţei româneşti este, fără îndoială, sacrificiul marelui voevod care a dat perenitate operei sale“. În ordinea judecății lumești, deznodămîntul pare catastrofal nu numai prin moartea domnitorului, ci și prin consecința instalării dominației politice a ceea ce vulgata istoriografică națională a denunțat ca o paranteză în viața națiunii sub numele de „regim fanariot“. Abia citirea în cheie hagiografică umple de semnificație domnia-pregătire a lui Constantin Brâncoveanu. Confruntarea se regăsește în moartea martirică, ce îl înrolează pe Brâncoveanu însă în oastea Împăratului ceresc, extrăgîndu-l dintr-o istorie supusă mereu reinterpretărilor și propulsîndu-l în prezentul continuu al războiului nevăzut.
* Nicolae Iorga, Constantin-vodă Brâncoveanu. Viața și domnia lui, București, 1914.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
