Nestor Iskander sau înfrîngerea minunată
Este îndeobște puțin cunoscută relatarea cuceririi Constantinopolului scrisă de către Nestor Iskander, mercenar rus căzut prizonier la turci în timpul asediului, convertit la islam, apoi scăpînd din prizonieratul turcesc și încheindu-și zilele într-o mînăstire. Informațiile despre autor sînt nesigure, iar în privința limbii, locului și timpului în care a fost redactat textul primordial se pot face numai conjecturi cu un grad mai mic sau mai mare de probabilitate. Cert este că textul începe să circule în limba slavonă de redactare rusească la sfîrșitul secolului al XV lea, fiind inserat în cronici universale compuse și copiate în această perioadă. Titlul textului este Povest o Țargrade (Relatare despre orașul imperial), iar identitatea autorului ne este dezvăluită de o notiță scurtă la finalul textului, inserată într-un manu-scris de la Mînăstirea Sfînta Treime – Sf. Serghie nr. 773. Textul apare anonim în alte cronografe și manuscrise miscelanee, dar apare și ca un text cel puțin cules și prelucrat de către un alt mercenar de origine rusă, Ivan Peresvetov, care a călătorit în sud-estul Europei și s-a oprit să slujească timp de șase luni la curtea de la Suceava în vremea domnitorului Petru Rareș. Opera lui Ivan Peresvetov conține, pe lîngă două petiții adresate tînărului mare cneaz Ivan IV, cunoscut în istorie drept țarul Ivan cel Groaznic, și un text de învățături culese de Ivan Peresvetov de la Petru Rareș pentru junele mare cneaz rus. Informațiile care se regăsesc numai la Nestor Iskander apar într-o cronică grecească redactată la mijlocul secolului al XVII-lea de către învățatul Macarie Melissenos, dar care vrea să ne facă să credem că este cronica martorului ocular al asediului din interior Gheorghe Sphrantzes. În secolul al XVII-lea textul a fost tradus în limba română.
Ceea ce ne face acest text extrem de interesant nu este adevărul istoric, adică informația credibilă sau verificabilă, ci tocmai anacronismele, confabulațiile, adică reconstrucția istorică a evenimentului. Simpla lui îndepărtare din dosarul surselor serioase despre cădere nu ne e de folos. Căci rămîne întrebarea de ce a fost crezut acest text și de ce a circulat atît de intens.
Să vedem care sînt anacronismele și confabulațiile simple: la Constantinopol, în vremea asediului, trăiește un împărat Constantin, care este prezentat ca fiu al lui Ioan VIII, cu împărăteasa sa și copiii lor. De asemenea, în cetate se află un patriarh Anastasie, care este înconjurat de un sinod de episcopi și de un cler numeros. În timpul asediului este scoasă în procesiune icoana Maicii Domnului Hodighitria.
Dar, dintre toate etapele asediului, cea mai fantastică este intrarea sultanului Mehmed II în marea biserică a Sfintei Sofia. Sultanul admiră construcția și măreția acelui popor care a construit-o, acordă libertate imediat patriarhului și creștinilor care i se închină, asigurîndu-i că nu vor păți nimic, și se miră cum de a putut pieri o asemenea lume. În cele din urmă, ienicerii îi aduc capul tăiat al împăratului Constantin, iar sultanul le cheamă pe căpeteniile de oști ale împăratului și le somează să confirme identitatea. Cînd acestea confirmă identitatea, își arată cel mai mare respect și sărută capul, iar apoi îl trimite patriarhului Anastasie să îl așeze într-o cutie de aur. Iar patriarhul, așa făcînd, ascunde cutia de argint aurit sub altarul bisericii Sfînta Sofia.
Nimic din ceea ce citim la Nestor Iskender nu corespunde cadrului general și informațiilor despre asediu date de alți martori oculari. În mod notoriu, Constantin XI este fratele lui Ioan VIII, nu a fost căsătorit și a murit fără să apuce să fie încoronat. Patriarhul Grigore III al Constantinopolului plecase în exil în Italia din 1451, iar în oraș nu se afla decît fostul mitropolit de Kiev Isidor, devenit între timp cardinal roman, care venise să proclame oficial unirea Bisericilor. Acesta a scăpat din Constantinopol pe unul dintre puținele vase care au putut părăsi portul după pătrunderea ienicerilor în cetate. În mod notoriu, după străpungerea zidurilor au urmat trei zile de jefuire a cetății, iar majoritatea populației a fost dusă în sclavie, cu excepția – legendară – a cîtorva cartiere care ar fi predat de bunăvoie cîteva incinte consolidate din interiorul imensei cetăți.
Sultanul magnanim nu numai că eliberează creștinii și le promite integritate, dar se și miră cum de a îngăduit Dumnezeu să lase să piară atîta măreție, putere și pricepere. Insistența asupra faptului că Dumnezeu nu numai că a îngăduit, dar a și anunțat căderea orașului imperial prin numeroase profeții, reiese din descrierea unui fenomen supranatural, a cărui semnificație este dată ulterior de patriarhul Anastasie. Este vorba despre o lumină intensă, care s-ar fi aprins ca o flacără imaterială ieșind pe ferestrele bisericii Sfînta Sofia, adăstînd o vreme de jur împrejurul cupolei Sfintei Sofia. Această lumină se aprinde mai tare și apoi se ridică spre cer. Cei care privesc la acest semn dumnezeiesc cu mare teamă și cutremurare strigă că sfînta lumină a părăsit orașul imperial îndrep-tîndu-se către înaltul cerului, acolo unde porțile cerului se deschid pentru a o primi. A doua zi, patriarhul Anastasie se duce la împărat și îi tălmăcește că harul sfințeniei din trecut împreună cu îngerii pe care încă împăratul Iustinian îi chemase să păzească biserica și cetatea au plecat la ceruri, lăsîndu-i pe ei pradă dușmanilor lor. Ce le-a lipsit creștinilor astfel lăsați pe mîna dușmanilor lor? Dreptatea! Creștinii acelui Țarigrad au confundat cultul cu credința, atașamentul estetic și cultural cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Creștinii aveau ceea ce nu le trebuia – măreție, glorie și bogăție –, dar nu mai aveau dreptate și milă. Din cucerirea Constantinopolului rămîne, în lectura lui Nestor Iskander, o lecție istorică despre esența creștinismului: „Milă voiesc, iar nu jertfă“ (Matei 12, 7).
Mesajul lui Nestor Iskander a produs un efect atît de puternic la curtea domnilor Moldovei, încît scena asediului Constantinopolului din finalul Imnului Acatist reprezentat în pictura exterioară a mînăstirilor bucovinene este inspirată direct din Cronica lui Nestor Iskander. De altfel, în Moldova, pe pereții Moldoviței și ai Humorului, Constantinopolul se apărără cu dreptate și cu milă!
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
