Ultima frontieră
Cea mai lungă zi cu trenul a fost cînd, pe vreo 36 de grade, am străbătut aproximativ toată ţara, spre localitatea Şimian, situată dincolo de Oradea, aproape de graniţa cu Ungaria. De la Oradea spre Valea lui Mihai (oraşul cel mai apropiat de comuna Şimian) a fost o călătorie mai puţin obişnuită. Uitîndu-mă, într-o doară, pe Internet, la ruta respectivă, mi s-a confirmat că şi aici se pot întîmpla lucruri neaşteptate " şi chiar s-au petrecut: "O tînără în vîrstă de 20 de ani a născut joi în trenul personal Oradea-Satu Mare, asistată de o doctoriţă care face naveta în comuna Şimian. Medicii de la Maternitatea Oradea au anunţat ieri că inedita naştere a fost un succes. Izaura Varga şi fetiţa nou-născută, botezată după mamă, Izaura Monica, sînt perfect sănătoase." (EVZ.ro din 7 iunie 2008) Mă abţin să comentez numele Izaura, care, în familia respectivă, se pare că a devenit trediţional " măcar din simplul motiv că şi eu mă uitam, pe vremuri, cu sufletul la gură, la peripeţiile sclavei în cauză (din cîte ştiu scrisă cu "s"). Pot doar să certific senzaţia de altă lume pe care mi-a dat-o ruta respectivă: trenul trecea, după ce a lăsat în urmă palatele cu turnuleţe din Huedin, de-a dreptul prin cîmpuri şi pe sub copaci. Aproape că auzeai foşnetul ierbii " aş spune dacă aş fi, Doamne fereşte, suficient de poetică; sau te aşteptai la cercuri extraterestre prin lanurile de porumb pe care le tăia calea ferată " aş adăuga, dacă m-aş şti o fană a Dosarelor X. Cert e că, în anumite locuri, nu mai vedeai nimic de copaci, erai pierdut în pădure… A fost un drum special. Cînd am ajuns la Valea lui Mihai (Mihai care, am aflat, în ciuda aşteptărilor, nu era Mihai Viteazul, deşi noi veneam de pe urmele lui, de la Cîmpia Turzii…), am aflat că, în anumite locuri pe care le vedeam pe geam, pe vremea lui Ceauşescu se trecea fraudulos frontiera spre Ungaria. Erau cărări ascunse şi oameni care riscau totul... Mi-a plăcut explicaţia unui localnic: oamenii din zonă puteau trece "uşor" graniţa pentru că soldaţii aduşi s-o păzească erau din Moldova şi nu prea ştiau cărările… De altfel, în Valea lui Mihai, am fost cazate (colega mea şi cu mine) chiar la… ultima frontieră. Cea din urmă pensiune, chiar lîngă benzinăria de început/sfîrşit de localitate, după care se aşternea… cîmpul. Peisajul era ca-n U Turn-ul lui Oliver Stone, sau în ultima parte din Suflet sălbatic al lui Lynch: părţile cu orăşelele pierdute în deşert, unde nimeni nu te bagă în seamă şi nimic nu se mai întîmplă… De fapt, aici lucrurile nu stăteau aşa, ci dimpotrivă: am descoperit că, în zonă, sînt oameni care fac foarte multe şi care şi-au adus localitatea la un nivel de civilizaţie ridicat. Doar în prima noapte "trăirile" au fost diferite. Pensiunea se numea Regina, şi pe bună dreptate, pentru că era cît se poate de aristocratică: avea camere uriaşe, mobilate cu gust. Dar părea uşor… nelocuită, şi neterminată. La etaj era o cameră nou-nouţă, complet pustie. Inclusă în preţul de apartament pe care-l plăteam. Stăteam, de fapt, într-un apartament cu… patru încăperi. Asta dacă nu pun la socoteală dulapurile uriaşe, şi goale, făcute sub scări, care-mi aduceau aminte de un film văzut la Hallmark cu un maniac ce-şi ţinea victima închisă într-un asemenea spaţiu… Creepy, desigur, pentru cinefili. Asta doar dacă punem la socoteală şi păianjenul uriaş din… cadă, pentru fanii uitatului Arachnophobia (Frank Marshall, 1990). De fapt, locul era cît se poate de sigur: benzinăria era deschisă toată noaptea şi o maşină a Poliţiei locale a adăstat acolo cam tot atîta timp. Nu voi face comentarii cu poliţiştii, ei înşişi criminali, din anumite filme. Mă voi întoarce doar la satisfacţia de… explorator, pînă la urmă, pe care o ai cînd străbaţi în lung şi-n lat, literalmente, propria-ţi ţară.
