UE e de dreapta sau de stînga?
Săptămîna trecută am discutat pe larg despre discursul preşedintelui ceh Vaclav Klaus în Parlamentul European şi spuneam că voi reveni asupra ideii celor două drepte europene. Klaus critica PE pentru că distincţia dintre putere şi opoziţie, aşa cum se manifestă ea în parlamentele naţionale, lipseşte. Substanţa criticii era aceea că "numai o singură alternativă este promovată iar cei care îndrăznesc să se gîndească la altă opţiune sînt etichetaţi ca inamici ai integrării europene". Klaus asumă în acest punct că ar trebui să fie două tabere majore în Uniunea Europeană: cei care se opun integrării europene în forma actuală şi cei care o promovează. Problema sa este că în fapt clivajele politice nu s-au organizat aşa. Tabăra eurosceptică există, chiar şi un grup parlamentar european, dar forţa sa este mică. De ce? Aici vine un răspuns pe care Klaus îl ignoră: pentru că publicul nu votează majoritar partidele eurosceptice. Nemulţumirea lui Klaus este deci greşit adresată. El reprezintă un curent politic minor la nivel continental: conservatorismul eurosceptic. În viziunea acestui curent, UE este o construcţie birocratică cu tendinţe paternaliste, un proiect socialist în esenţa sa, chiar dacă acest socialism nu se manifestă violent şi dictatorial ca cel sovietic. Această viziune este larg răspîndită în Marea Britanie. În România, i-aş putea identifica pe Cătălin Avramescu şi, mai articulat, pe Traian Ungureanu cu această concepţie. Conservatorii eurosceptici s-au văzut mereu pe ei înşişi ca pe un fel de frînă a bunului-simţ pusă în calea unui proiect dacă nu periculos, măcar hazardat. Inevitabil, pentru ei UE este un proiect de stînga. Astfel pentru ei clivajul integrare/non-integrare se confundă cu clivajul clasic stînga/dreapta. Însă cele mai multe partide de dreapta de pe continent nu au marşat la această viziune. Uniunea Europeană este în aceeaşi măsură un proiect al creştin-democraţilor germani şi italieni cum este al socialiştilor francezi. Generalul De Gaulle a avut o poziţie complicată prin care urmărea două scopuri contradictorii: să facă din Franţa liderul Europei, dar să nu piardă nimic din suveranitatea tradiţională. Generalul a reuşit să blocheze cu succes integrarea pentru cîteva decenii după ce a impus, în 1966, aşa-numitul "compromis de la Luxemburg", prin care orice stat putea să blocheze deciziile colective din Uniune. Acest blocaj a fost depăşit abia după Tratatul de la Maastricht. Între timp, urmaşii politici ai lui De Gaulle au trecut peste retincenţa faţă de o integrare aprofundată şi îl vedem acum pe neo-gaullistul Sarkozy în poziţia de campion al Tratatului de la Lisabona, care transferă, chiar dacă timid, noi puteri spre instituţiile comunitare. Alte partide de dreapta mari, popularii spanioli de pildă, nu au fost niciodată în tabăra eurosceptică. Care este semnificaţia acestor evoluţii? Practic, avem în UE două clivaje care acţionează diferit. Primul este clivajul integrare/non-integrare. Aici curentele majoritare sînt pro-UE, atît la stînga, cît şi la dreapta. Este apoi clivajul stînga/dreapta, unde lupta se dă pe liniile politice tradiţionale. Pentru majoritatea partidelor reprezentate în Parlamentul European, clivajul integrare/non-integrare este depăşit. Ele acceptă UE ca pe o prezenţă consolidată şi încearcă să îşi impună preferinţele asupra anumitor politici, în cadrul acestei Uniuni. După părerea mea, curentul reprezentat de Klaus îşi risipeşte energiile într-un scop inutil. Problema de viziune este aceea că acordă o însemnătate ideologică unei construcţii instituţionale. Cu alte cuvinte, UE nu este în sine nici de dreapta, nici de stînga, nici socialistă, nici capitalistă. Cum bine spunea Klaus în discursul său din PE, Uniunea este o creaţie a oamenilor. Ea reprezintă preferinţele politice ale acestor oameni. A te lupta mereu cu forma instituţională a Uniunii este o distragere de la adevărata miză: impunerea unor anumite preferinţe politice. Ironia face că în vreme ce conservatorii eurosceptici consideră UE un proiect stîngist, dinspre stînga se consolidează un curent care consideră Uniunea un monstru capitalist care vrea să impună piaţa cu orice preţ. Eşecul referendumului pentru Constituţia Europeană în Franţa s-a datorat în primul rînd dezertării aripii stîngi a Partidului Socialist de la poziţia pro-integrare tradiţională a acestui partid. În viziunea acestui curent, UE a fost acaparată de interesele de afaceri, iar încercările de a liberaliza pieţele naţionale arată acest lucru. Avem deci două poziţii radicale care acuză UE de acelaşi lucru, de la capete opuse: fiecare consideră că Uniunea a fost acaparată de adversarii politici şi de aceea fiecare se opune actualului aşezămînt instituţional. Evident, conservatorii şi socialiştii eurosceptici nu pot avea dreptate în acelaşi timp. La fel de evident, amîndouă curentele greşesc. Revenind la dreapta eurosceptică, aceasta ignoră cu totul faptul că din 2005 (mai pronunţat, dar situaţia era aceeaşi înainte) curentul de centru-dreapta domină toate cele trei instituţii importante ale UE: Consiliul (pentru că aceasta a fost culoarea politică a majorităţii guvernelor), Parlamentul (unde grupul popular cel mai numeros a căutat tot mai des alianţe la dreapta sa, mai degrabă decît aranjamente cu grupul socialist) şi Comisia (care formal nu are culoare politică, dar cum comisarii au fost trimişi de guvernele majoritar de dreapta, şi ei au un trecut politic în această direcţie, iar Barroso însuşi este un politician de centru-dreapta). În dezbaterea publică însă, ambele curente eurosceptice sînt avantajate de structura cu totul extraordinară a UE. George Tsebelis a dezvoltat un model de analiză instituţională care ia în considerare "jucătorii veto" " adică acei actori care pot bloca o schimbare. În statele naţionale clasice, aceşti jucători veto sînt limitaţi (Italia, cu sistemul său politic complicat, are cei mai mulţi, iar Marea Britanie, cu guvernul său puternic " cei mai puţini). Aplicînd teoria sa la UE, Tsebelis numără mai mulţi jucători veto decît în sistemele politice tradiţionale. Majorităţile necesare votului sînt complicate şi au praguri mari. Instituţiile UE " Consiliul şi Parlamentul mai ales " se pot bloca reciproc şi pot pierde mult timp în jocul dintre ele mai degrabă decît în luarea propriu-zisă a deciziilor. Am făcut această digresiune pentru a ajunge la următoarea concluzie: schimbarea este foarte dificilă în Uniunea Europeană. Orice schimbare de politici cere timp, iar decizia finală tinde mai mereu spre centru, decît spre poziţiile pure de la dreapta sau de la stînga spectrului. Astfel, critica radicalilor, atît de stînga, cît şi de dreapta are priză la public: cînd ai opţiuni politice ferme, ţi se pare că veşnicele negocieri de la Bruxelles reprezintă pierdere de vreme şi orice compromis făcut de tabăra ta este trădare. Cred că aşa se explică de ce curentele eurosceptice au succes în referendumuri (unde se discută despre o problemă izolată), dar nu reuşesc să obţină voturi majoritare în alegerile pentru Parlamentul European. În concluzie, deşi poziţia radical pro-piaţă a conservatorismului eurosceptic îmi este simpatică, cred că acest curent se risipeşte într-o dezbatere colaterală. Dreapta domină de ani buni Uniunea Europeană şi faptul că nu a produs schimbări mai rapide sau mai radicale se datorează structurii instituţionale a Uniunii, care avantajează compromisul. Putem fi nemulţumiţi, dar partea bună este următoarea: cînd stînga va domina în Consiliu, Comisie şi Parlament, minoritatea de dreapta va putea la fel de uşor să blocheze schimbările radicale.
