Şoimii făcători de pace
Benjamin Netanyahu a devenit premier în Israel. "Bibi" este un dur. Procesul de pace este în comă, dacă nu chiar mort, spune presa internaţională. Nu pariaţi pe asta. În interviul din care am citat pe larg acum două săptămîni, Amos Oz este întrebat dacă îl vede pe Bibi dînd mîna cu liderul Hamas pe peluza de la Casa Albă. Oz răspunde: "Da, în mod cert. Absolut. Absolut. Pînă acum, aproape toţi premierii de dreapta israelieni au făcut concesii surprinzătoare pentru pace. Begin a cedat Sinai pentru pacea cu Egiptul, Sharon a evacuat Gaza, Netanyahu însuşi a cedat Hebronul". Schema este cunoscută: concesiile istorice le fac şoimii. Ei nu au nimic de demonstrat. Porumbeii păcii trebuie să arate că nu sînt fricoşi şi devin obsedaţi de asta. Cazurile celebre sînt De Gaulle care pleacă din Algeria şi anticomunistul Nixon care deschide relaţia cu China. Bibi însuşi, la precedentul mandat, a evacuat Hebronul. Dar exemplul lui Bibi păleşte pe lîngă cel al lui Ariel Sharon. Avem în română o carte excelentă despre cel mai paradoxal dintre făcătorii de pace ai Israelului: Ariel Sharon şi bătăliile lui politice, de Robert Assaraf, Editura Minerva, 2008. Este mai mult decît o biografie, este o istorie a încercărilor de a face pace între evrei şi palestinieni. Sharon este doar pretextul. Dar ce mai pretext: un om care a fost şi cel mai important inamic al păcii, şi cel mai important susţinător al ei. Un om în comă, care nu trăieşte, dar nici nu a murit, aşa cum pacea Israelului tot pare să învie, dar nu apucă să trăiască. Istoric care devine soldat de elită, erou decorat, forţat să se retragă din armată pentru că era greu de strunit (a fost mereu mai degrabă un pionier care îşi ia puşca din cui ca să apere satul, decît un militar tradiţional). Ajuns parlamentar, îşi începe lunga carieră de opozant al concesiilor pentru pace. În 1973 a organizat manifestaţii de stradă pentru a împiedica Guvernul laburist să facă orice concesie la primele contacte oficiale cu Egiptul şi Iordania. Cînd dreapta israeliană a pus capăt în final lungii domnii a curentului socialist care fondase statul, Arik (numele său de războinic) a devenit ministru al lui Menahem Begin, căruia i-a făcut permanent probleme. Era şeful comisiei care organiza colonii evreieşti în teritoriile cucerite în precedentul război. Cum alţii de prin guvern ezitau, Arik obişnuia să întrunească comisia dimineaţa devreme, cînd era doar el singur, şi adopta "în unanimitate" crearea unei noi colonii (întrebat de un ziarist dacă ştie ce face ministrul său, bătrînul Begin a răspuns că ştie întotdeauna, uneori înainte, alteori după). Arik a fost campionul planului de colonizare şi eroul colonilor. Mult mai tîrziu a recunoscut că a fost eşecul vieţii sale: dacă ar fi reuşit să mute un milion de evrei în teritorii, nimic nu ar mai fi schimbat situaţia. Dar de unde să scoţi un milion de evrei dornici să trăiască înconjuraţi de palestinieni în nişte teritorii a căror deţinere era văzută chiar de o mare parte din societatea israeliană ca imorală şi inutilă? În 1978, Begin a făcut pacea istorică cu Egiptul. Dar înainte de asta, bătrînul nu dorea să renunţe la coloniile din Sinai, aşa că era gata să plece de la negocieri. Arik a dat prima sa dovadă de realism politic: l-a sfătuit să cedeze Sinaiul. Argumentul său: dăm Sinaiul pentru a salva Gaza şi Samaria, părţi din Israelul biblic. În 1989, un alt premier de dreapta, Iţac Shamir, era pe punctul de a face concesii. Arik a organizat rebeliunea internă în partid. Premierul a fost nevoit să se sprijine în Parlament pe laburişti, împotriva propriului partid. Apoi Iţac Rabin face pace cu Arafat, pace care atunci părea istorică. Arik îi transmite, ca de la erou decorat la erou decorat, că ar trebui să-i fie ruşine. Ajunge candidat al Likud în alegerile pentru şefia Guvernului. Este victorios, pe o platformă dură, spunînd oamenilor că Israelul a cedat enorm, dar palestinienii continuă violenţele (ceea ce era adevărat, dar dumneavoastră ştiţi că asta nu se confundă întotdeauna cu dreptatea). Cîştigă 97% din voturile colonilor din Gaza. E omul lor. El i-a trimis acolo. Arik ajunge în sfîrşit conducătorul poporului său. În sinea sa ştia mereu că va fi. Valuri de atentate sinucigaşe zdruncinau atunci oraşele. Robert Assaraf le înşiră aproape blazat în carte. Ce va face Arik? Ce poate să facă? Aproape nimic. Se consolează spunînd: eşti puternic atunci cînd te stăpîneşti. Mii de manifestanţi îi strigă la fereastră: "Sharon, fă război aşa cum ştii să faci!". Dar Arik nu mai e Arik. E Ariel Sharon şi nu vrea să moară înainte de a aduce pacea poporului său. Un plan vechi zace pe masa Guvernului: un zid între evrei şi palestinieni, o barieră de beton care şerpuieşte Israelul istoric. Nici un guvern nu a avut curaj să îl facă. În opoziţie, Arik s-a opus ideii: ar fi însemnat să recunoşti o graniţă care nu ar fi trebuit să fie acolo, Marele Israel promis de Dumnezeu evreilor nu se poate înghesui după un zid. Premierul Sharon îl face. Opinia publică internaţională (a se citi "pacifist-habarniştii de pretutindeni") este oripilată, Curtea de la Haga condamnă Israelul. Face zidul cu aceeaşi determinare cu care a făcut pe vremuri coloniile. Şi funcţionează. Atentatele în Israel scad dramatic. Dar coloniile lui au rămas de cealaltă parte a zidului. Protecţia a cîteva mii de coloni suprasolicită o armată întreagă. Acum vine momentul-şoc: Arik abandonează Gaza. Colonii nu pot să creadă. Cine e el să ofere ceva ce Dumnezeu a dat evreilor? În iulie 2004, jumătate de milion de oameni se întind într-un lanţ uman din Ierusalim pînă în colonii. Sloganul este "Un evreu nu poate expulza un alt evreu". Şi totuşi se întîmplă. Militarii în termen urmează cursuri speciale de pregătire psihologică. Colonii au arme, armata are arme. Nimeni nu trage. Evreii în uniforme îi scot cu braţele goale pe evreii fără uniformă, din Gaza promisă de Dumnezeu evreilor. Bibi Netanyahu conduce revolta în partid împotriva lui Sharon, aşa cum altădată Sharon condusese revolta în partid contra lui Şamir. Oamenii se schimbă " spune Sharon. Îşi creează un alt partid. Îl urmează personaje importante din toate partidele, şi de dreapta, şi de stînga. Ariel Sharon este omul păcii. Partidul său cîştigă alegerile. Dar Sharon intrase în comă. Electoratul i-a dat dreptate. Foştii coloni au văzut în comă pedeapsa lui Dumnezeu. Uneori se întîmplă ca lucrul pe care îl vrea electoratul să fie mai important decît ce a promis Dumnezeu. Se numeşte democraţie. Asta nu scrie în Biblie. Nici în Coran. Sharon intră în comă, dar pace nu e în Israel. Dintre toate promisiunile făcute de-a lungul vieţii, doar pe asta parcă refuză să o încalce: refuză să moară înainte ca pacea să vină în Israel. Pe 26 februarie 2009 corpul său a împlinit 81 de ani. "Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" " spune Isus Hristos. Aş da orice să stau măcar într-un colţ la Judecata de Apoi, să-L văd cum se descurcă cu personaje ca Arik Sharon (pentru acei creştini care cred că evreii, musulmanii şi alţi non-creştini ajung, din oficiu, în Iad: lui Isus I-ar fi ruşine cu voi).
