Românii de aiurea

În anii ’90, cînd am ieşit primele dăţi din ţară, de cîte ori spuneam că sînt din România, nu simţeam, la diverşii mei interlocutori, vreo prea impresionantă licărire de recunoaştere. Pe undeva, prin imaginaţia lor, aceasta arăta ca una dintre republicile africane sau sud-americane pe care le vedem prin filme, în care totul e instabil şi riscul de lovituri de stat şi dictatură mereu ridicat. În ultima călătorie, poate datorită Uniunii Europene, poate - numărului mare de români plecaţi la muncă în străinătate, dintre care nu toţi fac o impresie atît de proastă, opinia generală pare mai favorabilă. Sau, cel puţin, oamenii sînt mai informaţi despre mica noastră parte a lumii. Iar româna, culmea, este o limbă care se vorbeşte în mai multe locuri decît te-ai aştepta. De pildă, la hotelul Novotel din Londra. Chiar cînd am sosit, ne-am dus la bar, să luăm o apă. Auzindu-ne vorbind româneşte, unul dintre chelneri a spus că îl cheamă Dorin, şi e, evident, român. A mai adăugat că sînt patru români care lucrează acolo. M-am bucurat foarte tare, nu ştiu, să fi fost de vină un soi de patriotism mic, orientat spre treburile cotidiene? Am avut, pentru prima dată, senzaţia că româna e un soi de limbă cu valenţe globale, integrată în mersul normal-universal al lucrurilor... Şi, culmea, un soi de mîndrie naţională, de care nu m-aş fi crezut în stare... Precum şi o oarecare linişte prostească, dar firească pentru o persoană conservatoare, obişnuită cu aceleaşi locuri şi feţe, de ani: eram mulţumită că, oriunde în lume voi eşua, voi da de persoane asemănătoare mie (cel puţin conform unor criterii aparente). Tot la hotelul Novotel, cea de-a doua întînire am avut-o la toaleta din hol: acolo am dat peste o doamnă pe care scria Lidia şi despre care am intuit că e de-a noastră. Era, şi am intrat în vorbă, printre suluri, robineţi, dar şi prosoape albe, pufoase: plecată de vreo doi ani, încă nu reuşise să strîngă destui bani ca să se întoarcă "victorioasă", şi deja se prefigurau oarecari nereguli în familie. Din Anglia am plecat în America, şi, cel puţin temporar, cercul nu s-a strîns la loc. La Washington DC însă, am avut ideea de a vizita Air and Space Museum. La magazin, cînd să cumpărăm nişte baterii, un băiat prezentabil, cu alură intelectuală, ne mărturiseşte că este din Tîrgu Mureş. La celălalt magazin, o fată blondă, frumoasă, povesteşte că a venit aici să lucreze, prin Work and Travel USA, împreună cu sora ei, dar nu e foarte mulţumită: a investit mulţi bani în afacerea asta, încă nu şi-a scos profitul şi nu e în totalitate fericită de felul în care au fost trataţi. Tot în Washington, hălăduind eu singuratic prin magazinul Macy’s, aud, brusc, un flux lingvistic familiar: o doamnă destul de bine îmbrăcată vorbea la telefon, cu mama ei din România, despre redecorarea casei. Pe cei mai mulţi conaţionali de-ai noştri i-am întîlnit în Las Vegas. Să fie jocurile de noroc de vină sau, pur şi simplu, faima locului? Cert e că, în hotelul în care stăteam, pe un alt băiat intelectual, angajat al parcului de distracţii din incinta acestuia, venit acolo tot prin Work and Travel USA, îl chema ca pe mine: Popovici. Pe de altă parte, o filipineză de la cai (joc foarte popular, de altfel, şi la parcul de distracţii din Neptun: dai cu bile în diverse găuri şi, cu cît nimereşti mai mult, cu atît calul tău înaintează mai dihai), care părea cea mai acră dintre toţi de acolo, ne-a făcut un mare compliment: cînd i-am spus că sîntem români, s-a luminat la faţă şi a spus "Romanian? Good people!". Replica filipinezei a fost prea relevantă ca să conteze ce a mai urmat după: poate doar dialogul lingvistic-comparatist cu un venezuelean, în aeroportul din Los Angeles, în care am stabilit cîteva asemănări de bun-simţ între româna, spaniola şi portugheza la îndemînă.