Public-privat
Una dintre cele mai neplăcute confuzii care se fac la noi, în diverse domenii, este cea dintre public şi privat. De fapt, nu ştiu dacă e vorba de o confuzie între cele două, cît despre un amestec perpetuu între ele. Ca şi cum să recunoşti, tranşant, că ceea ce e public ar fi prea greu de dus, prea împovărător, fără adaosul, chiar microscopic, de privat. Exemple se pot găsi nenumărate, din diverse domenii de activitate. Am avut treabă, recent, cu cîteva cabinete medicale private. Las deoparte faptul că, deşi pe dinăuntru arată destul de bine, pe dinafară respectivele sedii par din altă lume decît cea medicală. În interior, repet, locurile citate sînt curate. Asistentele şi recepţionerele sînt, în majoritatea cazurilor, îngrijite, chiar arătoase. Există însă ceva care mă supără într-o oarecare măsură la ele: un anumit tip de atitudine, ca şi cum s-ar da mari cu postul lor. Mesajul lor, oarecum subliminal, se poate traduce în felul următor: uită-te bine la mine, sînt o fată drăguţă şi bine îmbrăcată, iar faptul că eu te conduc în cabinetul doctorului cutare nu înseamnă nicidecum că sînt mai prejos decît tine, ci că, momentan, asta am eu chef să fac... Adică un fel de complex de inferioritate, tradus într-unul de superioritate, lucru destul de banal, de altfel... Ar fi bine dacă raţionamentul s-ar opri aici, dar nu: personalul auxiliar în cauză ţine să pară ocupat, angajat în nu ştiu ce căutări de hîrţoage sau în convorbiri telefonice particulare. Partea cea mai kafkiană dintre toate este cînd, în cele din urmă, te preiau, cu un aer de profesionalism aferat: e ca şi cum ţi-ar spune că fabulezi, nu ai ce le reproşa, ele îşi fac datoria şi te conduc imediat unde ai nevoie... E drept că tot jocul ăsta al orgoliilor şi aşteptărilor nu durează decît cîteva insesizabile minute, şi, ca atare, e uşor ca după aceea să ai senzaţia din Lampa de gaz (filmul) în privinţa suspiciunilor tale. Totuşi, absurda concluzie ar fi că e vorba de o politeţe cu nuanţe de insolenţă, dacă se poate spune aşa ceva. Fetele din cabinetele particulare nu sînt singurele care învestesc comportamentul lor public cu o prea mare încărcătură privată: luînd destule interviuri, pentru pagina cu distracţii de duminică şi numărul despre idealuri, am avut revelaţia unei sincerităţi excesive a interlocutorilor mei. Cînd băiatul pletos din Herăstrău mi-a declarat, de la obraz, că se droghează, mărturisesc că am rămas blocată. Blocaj care a devenit stupoare în timpul teoriei ce a urmat, despre necesitatea legalizării drogurilor în România şi despre nedreptăţile ce derivă din lipsa acestei legi... M-am întrebat care a fost resortul ce l-a îndemnat pe nonconformistul meu interlocutor să povestească unui necunoscut lucruri atît de personale: primul gînd a fost să-mi spun, pur şi simplu, că lumea a devenit mai bună; următorul, cîtă încredere inspir eu; cel de-al treilea, cel mai realist de pînă acum, se referea la teribilismul interlocutorului. Desigur, toate aveau un cît de mic sîmbure de adevăr în ele. Dar, după ce povestea s-a repetat şi cu alţi intervievaţi, care nu aveau nimic de-a face cu drogurile, ci, pur şi simplu, nu considerau nefiresc să vorbească despre experienţele lor personale, am tras concluzia că graniţa dintre public şi privat este destul de ambiguă printre conaţionalii noştri. Cumnatul meu din Australia a fost oripilat că, în piaţa din Sinaia, un individ la vreo 45-50 de ani s-a oprit să stea de vorbă cu nepoata îngrijitoarei vilei: australianul l-a catalogat urgent drept pedofil. Degeaba i-am explicat că nu e obligatoriu să fi fost aşa, la noi oamenii se bagă în ciorbă, de multe ori, neîntrebaţi şi necunoscuţi... Dacă i-aş fi spus cum într-un alt interviu, pe o temă banală, o doamnă mi-a povestit senină că rolul ei era doar să pună scrumierele cu microfoane pe mese, într-unul din marile hoteluri bucureştene, de pe vremea lui Ceauşescu, nu ar mai fi înţeles chiar nimic...
