Peste graniţele noastre
Era într-o după-amiază însorită, în toamna anului 1989, într-un sat de munte din Mehedinţi. Soarele strălucea blînd printre frunzele galbene, într-o atmosferă călduţă ca de miere. Un doctor din sat, cărunt, într-o cămaşă în carouri galbene şi albe, cu bermude gri şi încălţat în sandale, ne povestea, în poarta casei, cum merge el în fiecare an la fiica sa din Italia şi cum urma să plece într-acolo din nou, peste cîteva zile. Nu ne era prea clar cum de i se dădea voie, în plin regim comunist, să plece, dar nici nu ne puneam prea multe întrebări. "Plec cu Lada mea, e foarte bună la drum, n-am avut niciodată probleme cu ea, iar pe acolo se confundă cu Fiat-urile. Pornesc dimineaţă, pe la patru. O iau pe aici pe la Motru, apoi ajung imediat la Turnu-Severin. Intru în Iugoslavia pe la Porţile de Fier şi de acolo, în vreo două ore, sînt la Belgrad. E apoi drum bun pînă la Zagreb, Ljubljana şi... Trieste, la graniţa Italiei, e la doi paşi. Dacă totul merge fără probleme, şi de ce ar fi probleme, noaptea dorm în Italia. A doua zi, o iau frumos spre Veneţia, trec pe lîngă ea spre Padova, de acolo o iau spre sud, e o autostradă cum n-aţi pomenit, spre Ferrara şi Bologna, iar mai departe, pot să ţin şi autostrada, dar pot să merg şi pe şosea obişnuită, pe la Imola şi Faenza şi să ajung la Cesena, unde-i fiică-mea. Plec joi, iar sîmbătă pe după masă, cel tîrziu, sînt acolo." Noi, care îl ascultam, doi proaspăt absolvenţi de facultate, ieşiţi din ţară cel mult pînă în Bulgaria, tăceam uimiţi la descrierea acestui traseu, aparent atît de simplu. Numai o zi pînă în Italia, cu alte cuvinte, dincolo. Să ieşi dimineaţa pe poarta casei, din acel sătuc de munte şi seara să dormi la Trieste în Italia, departe de toate interdicţiile şi mizeria comunismului. Doctorul continua: "Cesena e un oraş frumos. Dar mai frumoasă e Florenţa, care nu-i departe, cam la vreo sută de kilometri. Acolo o rog de multe ori pe fata mea să mă ducă. Uneori, merg şi singur, să văd Ponte Vecchio sau Piaţa Signoriei şi Domul. E o poartă acolo, la o biserică mai mică decît Domul, cu sculpturi aurite, o minune, nu alta. Iar meşterul care a făcut-o şi-a sculptat pe uşa aia şi propriul portret, împreună cu al fiului său. Ghiberti îl chema. Mai sînt şi grădinile Boboli, ca să nu mai vorbesc de sculpturile lui Michelangelo sau de Muzeul Uffizi. Totul e foarte frumos. Stai la cafenele, bei bere la terase cu plante exotice. Sau Chianti. Ăsta e cel mai bun vin al lor". Entuziasmat, omul simţea nevoia să împărtăşească şi unora ca noi, ignoranţi în domeniu, minunile pe care le văzuse el. Noi îl suspectam că mai exagerează puţin. Priveam uşor neîncrezători Lada cea gălbuie, care şedea cuminte în curte sub o boltă de viţă cu strugurii deja copţi. Era mijlocul care făcea posibilă toată acea călătorie fabuloasă, pe alte tărîmuri. Ameţiţi de poveste, ne închipuiam locuri paradisiace, sub soarele arzător al Italiei. În imaginaţia noastră, unele căpătau o aură aproape ireală. Despre altele, am descoperit, vreo zece ani mai tîrziu, că sînt chiar mai frumoase decît ni le reprezentam noi atunci, din spatele cortinei de fier a comunismului, în acea blîndă după-amiază a unui sat mehedinţean, aurit de soare.
