Obamania în Est şi Vest - din care şi Obama şi Estul ies bine -
Pînă anul trecut, publicul din Europa occidentală era mai dispus la antiamericanism şi respingea pretenţiile americane de leadership mai mult decît publicul din Estul Europei. Ziariştii occidentali, convinşi de superioritatea morală a Europei în faţa comportamentului de cowboy al lui George W. Bush, emanau un snobism enervant cînd scriau despre simpatia esticilor faţă de americani. În ochii lor, erau emoţii istorice, iraţionale, la mijloc: de frica ruşilor, eram mai dispuşi să îl acceptăm pe Bush, decît semenii din Occident. În fine, Obama a cîştigat. Ce zice sondajul acum? Mă refer la sondajul anual făcut de German Marshall Fund of the United States (un think-tank american), cu întrebări similare în SUA, UE şi Turcia. Haideţi să vedem cine cade pradă emoţiilor, acum. La nivelul întregii Europe, sondajul constată că susţinerea pentru leadership-ul american a crescut masiv. Din punct de vedere al cifrelor totale, cetăţenii UE şi ai Turciei au o părere favorabilă despre Obama într-un procent mai mare decît americanii: 77% dincoace de Atlantic, faţă de 57% în SUA (Obama la şase luni de mandat era mai puţin popular decît Bush la acelaşi interval). Însă deosebirile dintre Estul şi Vestul continentului fac lucrurile şi mai interesante. În Vestul UE, un şocant 86% aprobă modul în care Obama tratează afacerile internaţionale. În Est, procentul scade la 60%. E drept, o majoritate solidă e şi aici (şi tot mai mare decît cea din SUA). Dar diferenţa de 26% e grăitoare. Şi mai interesant devine totul cînd întrebarea nu se mai referă la Obama, ci la SUA ca ţară. Întrebaţi dacă, în general, au o părere bună despre America, nota medie oferită de estici este 53 (note de la 0 la 100). În schimb, occidentalii notează cu 63. Este o răsturnare spectaculoasă faţă de anii trecuţi. Cum se explică asta? Venirea la putere a lui Barack Obama a ridicat procentul de păreri favorabile Americii în Germania cu 10%, în Franţa cu 9%. Să medităm puţin la cifre. America nu s-a schimbat dramatic între 2008 şi 2009. Bascularea la stînga a Congresului şi alegerea lui Obama fac parte din balansările regulate ale sistemului politic american. Schimbă asta SUA ca ţară? E raţional să pici din antiamericanism în admiraţie faţă de ţara SUA (nu faţă de Obama)? Cred că asistăm la manifestarea celor două patimi recente: Bushofobia şi Obamania. Ambele îi dezumanizează pe subiecţii lor, le neagă esenţa umană, făcîndu-l pe unul Diavol şi pe celălalt Supraom. Arată sondajul GMF efectele statistice ale Bushofobiei şi, respectiv, Obamaniei? Cred că da. Este raţional să ai sau să nu ai încredere într-un preşedinte sau altul. Dar nu e raţional să treci atît de brusc de la ură la admiraţie faţă de un sistem politic de altfel atît de stabil şi complex cum e cel american. E o mişcare profund iraţională. Est-europenii au rămas stabili în poziţia lor faţă de America. Vest-europenii (Franţa şi Germania în cel înalt grad, în Marea Britanie oscilaţia e de doar 3%) manifestă însă, semnificativ statistic, semnele urii şi ale dragostei iraţionale faţă de Bush, respectiv Obama. Desigur, învăţaţi să pufăie cînd vine vorba despre Est, interlocutorii mei din Vest vor găsi doar motive noi de pufăială " probabil va fi vina esticilor că nu văd "lumina". De altfel, clişeele faţă de cei din Est (albi, creştini şi netrecuţi prin revoluţia mentală de la ’68) constituie singura xeno-pufăială corectă politic în lumea bună occidentală. Revenind la Obama, trebuie să-l laud. Decizia sa de a renunţa la scutul antirachetă instalat în Polonia şi Cehia a produs oarecare frisoane în partea asta de continent. Iniţial, toată lumea a înţeles că Obama face o concesie Rusiei, parte din acea mişcare de "resetare" a relaţiei cu Moscova de care a vorbit Hillary Clinton şi care putea însemna orice, de la dialog realist la defetism. Anunţul a produs bucurie la Moscova. În Est a provocat enervare, nu atît pentru că proiectul ar fi fost, tehnic vorbind, foarte reuşit, ci pentru că părea că, în cadrul "resetării", Moscova căpăta un drept de veto faţă de politica americană în Estul Europei. Presa rusă s-a fălit ca un păun patriot, iar ambasadorul rus la NATO, altfel un scandalagiu ales special de Putin pentru a enerva lumea la Bruxelles, s-a lansat într-un delir verbal la aflarea veştii. Cancelarul german Angela Merkel s-a trezit şi ea vorbind şi a pus decizia în contextul relaţiei cu Rusia, zicînd că "decizia reprezintă un semnal foarte bun pentru depăşirea dificultăţilor din relaţia cu Rusia". Dacă la Berlin pare logic că renunţarea la scut e legată de Rusia, la Varşovia tocmai legarea celor două teme e motiv de îngrijorare. Lech Walesa (un fost care îşi ţine rangul) s-a arătat supărat, iar ministrul polonez al Apărării a spus că e un semn prost pentru Polonia faptul că "ruşii au un cuvînt de spus în treburile acestei părţi de Europă". Deci, lumea înţelesese de la Berlin la Moscova, trecînd prin fostul lagăr comunist, că în practică "resetarea" înseamnă că Rusia face cărţile. Conservatorii din Washington l-au criticat dur pe Obama. Casa Albă a pornit însă imediat un exerciţiu de limitare a pagubelor de imagine. Secretarul Apărării, Robert Gates, a publicat un lung editorial în The New York Times ("A Better Missile Defense for a Safer Europe", 19 septembrie) în care explică faptul că el a propus iniţial scutul antirachetă preşedintelui Bush, cu staţii de interceptare şi radare în Polonia şi Cehia. Era cea mai bună soluţie, spune Gates, pentru tehnica şi ameninţările percepute atunci. Schimbarea de acum nu e o renunţare la plan, ci înlocuirea cu o altă soluţie tehnică, mai flexibilă, mai rapid de pus în practică şi care va asigura aceeaşi acoperire Europei. Editorialul intră în neobişnuit de multe detalii tehnice şi omul este convingător. Concluzia? "Schimbarea a fost prezentată greşit ca o concesie făcută Rusiei." Dacă ruşii îşi schimbă atitudinea, e foarte bine, spune Gates, dar noi tot vom asigura apărarea anti-rachetă în Europa. Faţă de exuberanţa de la Moscova, Gates e aproape flegmatic: calmaţi-vă, nu v-am dat nimic! Dar duşul rece adevărat a fost administrat de Obama însuşi. În interviul de la CBS, Obama a declarat că "nu ruşii decid politica noastră de apărare" şi "dacă o decizie a noastră are ca efect secundar faptul că ruşii se simt mai puţin paranoizi, acesta e doar un bonus". Ouch! Paranoizi?! Trebuie să fi durut la Moscova. Şi apropo de Bushofobie, Obama însuşi spune că "Rusia a fost mereu paranoidă în legătură cu această chestiune, dar George Bush avea dreptate. Nu era o ameninţare la adresa lor". Să zici de două ori de Moscova că e paranoidă înseamnă un limbaj diplomatic foarte dur. Dacă ar fi spus Bush aşa ceva, se declanşa semnalul pentru manifestaţii anti-imperialiste la Paris şi Berlin. Una peste alta, ne-am liniştit, Obama nu e defetist şi ţine să-şi îndepărteze o asemenea etichetă. Un preşedinte care îi seamănă ca profil, John Kennedy, a vrut şi el la începtul mandatului să "reseteze" relaţia cu URSS. Din asta, Hruşciov a înţeles că noul preşedinte american e un novice slab de înger, iar la prima lor întîlnire l-a tratat de sus şi cu duritate. Şi nu pentru că era Hruşciov tîmpit, ci pentru că sistemul de gîndire sovietic, preluat de Rusia, nu respecta principiile, ci puterea. Marele JFK le-a spus după întîlnire consilierilor că a fost făcut praf de şeful sovietic. A fost nevoie de criza rachetelor din Cuba pentru ca Hruşciov să nu-l mai trateze pe Kennedy ca pe un tinerel timorat. Mă întreb de la ce s-o fi enervat Obama.