Oameni şi noroaie

Am mers, recent, la Tîrgul de Carte "Gaudeamus". Nu voi comenta standurile editurilor şi nici multele apariţii interesante prezente. Voi pomeni, pentru că nu pot să fac abstracţie de el, drumul pînă acolo: de la intrarea principală la Romexpo, unde m-a lăsat taxiul, pînă la cea propriu-zisă, la tîrg, era cale lungă şi prea puţin bătătorită. Am mai spus - şi a devenit deja un loc comun - faptul că mersul prin Bucureşti e ca o cursă cu obstacole dintr-un joc pe computer excesiv înzestrat. Pe o latură, pătrunderea spre tîrg se desfăşura conform acestui principiu: exista o potecă îngustă, de noroi, care trecea peste o moviliţă; un şir indian de oameni dintr-un sens trecea, în timp ce rîndul la fel de subţire din sensul opus îi aştepta, cuminte, precum maşinile la stop. După care treceau şi aceştia. Timpul de aşteptare era de vreo 2 minute, iar asemănarea dintre oameni şi maşini (pe care am mai constatat-o şi cu alte ocazii, de pildă pe Magheru, la orele de vîrf) - din ce în ce mai izbitoare. În final ieşeai/intrai victorios şi înnoroiat. Într-unul din drumurile mele în Centrul istoric, spre diverse birouri de arhitecţi ce urma să schimbe soarta oraşului, paşii mei au trecut, inevitabil, tot prin... noroi. De astă dată a fost unul alpinist şi agresiv: trebuia să fii agil ca să escaladezi anumite zone; dar şi ca să te fereşti de pietrele pe care le aruncau copiii ce se jucau veseli printre descoperirile arheologice. Desigur, pietrele nu ne erau destinate nouă, puţinilor temerari pe asemenea meleaguri (pe lîngă mine, mai erau vreo doi străini însoţiţi de partenerii lor români, cu toţii eleganţi), ci reprezentau un inocent joc regional; dar puteam cu uşurinţă deveni victime colaterale. Noroiul pare să fi fost şi una dintre caracteristicile secundare, dar esenţiale ale călătoriei noastre prin ţară. Unul dintre gesturile fireşti ale drumului prin cele două sate şi prin oraşele învecinate a fost ştersul pe picioare - cu varianta extinsă a spălatului cizmelor. În primul sat, a trebuit să facem o adevărată baie de noroi pentru a obţine o factură fiscală: ba chiar să urcăm un deal şi să trecem pe lîngă un "cîine agresiv". În cel de-al doilea, noroiul ne-a marcat mai curînd a doua zi, cînd am vizitat de altfel spectaculoasele Chei ale Turzii, şi apoi nu mai puţin interesantul oraş Turda. După drumul prin munţi, am petrecut mult timp la toaleta Primăriei cu o cîrpă în mînă: noroiul îşi croise drum pînă la haină, pe ale cărei poale lungi pusese stăpînire. Şoferul celei de-a doua primării părea să ştie care-i treaba cu noroiul: nu degeaba avea la el mereu o cîrpă gata pregătită. El este unul dintre oamenii pe care i-am remarcat printre noroaie: eficient, în felul său, profesionist, deşi de multe ori prea vorbăreţ, domnul cu bască avea o calitate care mi l-a făcut simpatic (în ciuda manierelor nu tocmai elegante): nu ştia să fie subordonat, iar cînd încerca, o făcea cu bruscheţe, aproape dizgraţios. Evident, a doua persoană remarcabilă este primarul, în cazul de faţă al celei de-a doua comune: acesta mi s-a părut mult diferit de cei "standard" cunoscuţi în alte comune muntene sau moldovene: mai nuanţat, o combinaţie - se pare, eficientă - între autoritate şi vorbă bună; şi mai puţin caracteristic doar mediului rural. Tot fermecător l-am găsit şi pe primarul primei comune vizitate: deşi mai autoritar, totuşi plăcut şi competent la nivel urban. De unde se poate trage simpla, dar binevenita concluzie că "omul sfinţeşte locul". În sensul că satele care au reuşit să mişte ceva sînt cele ce au beneficiat de un "conducător de proiect" pregătit, luminat şi implicat. Formula ce se aplică în cazul unei afaceri de succes (cu toţii vedem, de pildă, că un restaurant "merge" dacă patronii sînt prezenţi...) se pare că e valabilă şi atunci cînd vorbim de un sat: printre noroaie mai scot capul destui oameni care au ceva de spus...