O lume trecută şi personalităţile ce i-au scris istoria*

Fiecare veac îşi are personajele ei mai mari sau mai mici, mai bune sau mai rele, vizibile sau insignifiante, dar toate au contribuit într-un fel sau altul la construirea unui prezent ce azi a devenit trecut. Un mare boier, un dregător imparţial, un tată şi un soţ ideal, aşa ne este prezentat Iordache Creţulescu în Genealogia Cantacuzinilor scrisă de marele ban Mihai Cantacuzino. Sărac şi orfan, crescut în preajma domnului Constantin Brâncoveanu, căsătorit apoi cu fiica acestuia, Safta; Iordache urcă treptele dregătoriei: mare cămăraş, postelnic, apoi de la 1719 pînă la 1747 mare vornic: "iubitor de biserică", scump la vorbă, onest, "mită pentru orice treabă ar fi putut face, nu lua", devotat oricărui domn, slujind "instituţia" şi nu persoana - "el nici o dată nu s-a amestecat a pîrî pe vrun domn (avea a lui parimie, de zicea: Ťcine va fi rînduit de la Dumnezeu să vie sănătos, pe care-l va scoate să umble sănătos»), respectîndu-şi cu onestitate atribuţiile - "era drept judecător, nefăţarnic; nici însuşi Domnilor nu le făcea colachii, ci totdeauna vorbea drept, fără sfială". Comportamentul unui dregător, conştient de misiunea ce o primise, reuşind să se impună în faţa domnilor - "toţi Domnii, nu numai că nu stricau judecăţile cele hotărîte de dînsul, ci încă şi se temeau de el", model pentru întreaga elită aristocratică - "toţi boierii îl aveau în evlavie; puţini care nu-l iubeau, şi aceia se ruşinau de el cînd îl vedeau", sobru, ştiind să facă diferenţa între treburile publice şi cele personale - "el nici odată nu vorbia în casa sa de orice din cele întîmplate la Curte, sau de casele altora", venerat de cei mici şi mulţi, plîns de mulţime atunci cînd a plecat în lumea celor drepţi - "trupul lui s-a îngropat la Mitropolie în Bucureşti, unde s-a adunat tot norodul Bucureştilor, cu femeile şi cu copiii lor; încă şi ţeranii ce se întîmplase veniţi de la sate, plîngîndu-l toţi cu glas mare, zicînd că a murit tatăl lor şi sîlpul Ţării Româneşti". Cine îşi mai aduce azi aminte de marele vornic Iordache Creţulescu, dregător onest, aşa cum rar se întîmpla în acea epocă, aşa cum rar se întîmplă azi? Un model pentru ai săi, dar un model şi pentru "dregătorii" noştri de azi. Un alt mare personaj al acestei epoci rămîne marele boier Nicolae Dudescu. Sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774) induc o efervescenţă intelectuală nemaiîntîlnită în rîndul elitei româneşti. Memorii peste memorii sînt scrise şi îndreptate către marile Curţi ale Europei în speranţa eliberării de sub dominaţia Porţii. Aşa că pe la 1800, boierii se deciseră să-l trimită la Paris pe marele boier Nicolae Dudescu cu un memoriu către marele Napoleon, în speranţa că doleanţele lor vor fi ascultate, că ajutorul nu va întîrzia să apară, zvonindu-se că "Bonaparte umbla să se suie pe scaunul Ţarigradului". Cum boierii aveau moşii şi acareturi, case şi nămestii, dar nu bani peşin, Nicolae Dudescu, ales şi pentru că ştia bine franceză, îşi lasă toată averea amanet pe mîinile cămătarilor şi cu suma căpătată plecă la Paris să cîştige bunăvoinţa viitorului împărat, ajutorul Franţei pentru poporul român. Bineînţeles că împăratul nu l-a primit, deşi eforturile boierului au fost supraomeneşti. A încercat să intre în graţiile tuturor celor care l-ar fi putut ajuta să ajungă la Bonaparte, oferind baluri marilor nobili francezi, cultivîndu-le pe Mme de Staël şi Mme de Récamier. Se spune că la balurile oferite în capitala franceză cele două nobile găseau mai totdeauna cîte o bijuterie ascunsă sub şervet sau că, în plină vară, a oferit nobililor francezi o plimbare cu sania pe Champs-Elysées, presărată cu zahăr pentru a imita zăpada. Trei ani irosiţi în încercări zadarnice, o avere spulberată pentru o idee: libertate pentru patria sa. Cine ar mai face azi aşa ceva? E adevărat că idealismul acelui veac s-a stins, odată cu stingerea fizică a acelei generaţii. Panorama nu poate fi încheiată decît cu marele boier Dinicu Golescu. Plecat în Europa pentru a găsi şcoli cît mai bune pentru cei patru fii ai săi, boierul devine un fin observator al noilor realităţi întîlnite, un mare patriot care ar fi dorit ca toate acele lucruri bune să poată fi posibile şi-n Valahia lui dragă pentru a schimba soarta celor mulţi, pentru a îndrepta moravurile celor mari, abuzurile funcţionarilor, pentru a face să "progreseze" cît mai repede ţara. Peregrinările îl ajută să vadă greşelile trecute, să cugete, să scrie, să îndemne şi pe alţii să se îndrepte, să vrea binele pămîntului ce-l hrăneşte: "Dar eu gîndesc că toţi fraţii compatrioţi, sau asemenea de vor fi urmat - rău, ca mine - sau bine, vremea este ca toţi deobşte, de la mai mare şi pînă la cel mai mic, să hotărîm ca să ne desbrăcăm de această haină şi să ne îmbrăcăm cu haina milosteniei, a unirii şi a virtuţii, hotărînd fieşcare să slujească patriii, după cum slujesc în toată Evropa". Cîtă nevoie avem astăzi de astfel de îndemnuri, spuse nu de un sfînt, ci de un om ce a ştiut să-şi asume greşelile trecutului, îndreptîndu-se cu gînduri şi dorinţe de bine spre un viitor ce trebuia - ce trebuie şi azi - construit. _______________ * Mihai banul Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţia Nicolae Iorga, Bucureşti, 1902. Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriii mele, Costandin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824, 1825, 1826, Editura Minerva, Bucureşti, 1977. Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, EPLA, Bucureşti, 1953.