Logica, în autobuz

Am tot vorbit de România profundă şi de personajele ei. Dar subiectul este inepuizabil, mai ales că atît oamenii, cît şi mentalităţile lor, laolaltă cu modurile lor de expresie evoluează, pe ici, pe colo, odată cu timpurile. Invazia societăţii de consum şi deschiderea spre Europa sînt receptate diferit de conaţionalii noştri: amestecul acestor înnoiri cu mai vechile moravuri dă naştere unor incredibile atitudini hibride. Mijloacele de transport în comun reprezintă o categorie de spaţii propice manifestării, dar şi observării acestor melanjuri. Ele însele sînt exemple ale coexistenţei noului confortabil cu vechiul apăsător. Aerul condiţionat, de pildă, este un exemplu al "bătăliei" dintre cele două: există autobuze cu sau fără instalaţii de aer condiţionat; sînt altele - teoretic dotate cu sistemul-minune, dar care, în practică, nu funcţionează; şi, în sfîrşit, unele care nu au deloc. Călătorii interpretează toate aceste combinaţii în felul lor, comentîndu-le şi cîrcotind. Aerul condiţionat este un exemplu extrem. Sînt şi alte detalii, în autobuzele de tip nou, care îi nedumeresc pe bucureştenii voiajori. De pildă, scaunele. Unele dintre ele, situate la mijloc spre faţă, sînt mai mari decît ar fi necesar pentru o persoană. Dar nu destul de încăpătoare pentru două. Porţiunea de spaţiu ambiguu poate duce la discuţii şi incidente, ca orice lucru cu utilitate incertă. Am fost, de curînd, martoră a unei asemenea conversaţii, într-un 313, pare-mi-se. Cînd am urcat, pe scaunul cu pricina stătea un tînăr cu pielea smeadă şi părul vopsit blond, ce părea că vorbeşte singur şi tare. De fapt, avea căştile în urechi şi se conversa la telefon... La staţia următoare, se suie un domn la vreo 50 de ani, nici prea curat, nici prea murdar, cu o alură şifonată. Individul, deşi autobuzul nu era cine ştie ce plin, se aruncă, de-a dreptul, peste tînărul colorat, pe porţiunea rămasă liberă, şi nu numai. Tînărul înţelege, după un moment de uluială, ce se întîmplă, dar, culmea, are o reacţie paşnică. Întîi nu-l bagă în seamă pe noul călător. Apoi, cînd acesta se foieşte şi se înghesuie mult prea evident, ca să nu mai vorbim de damful de băutură pe care-l împrăştia în tot vehiculul, blondul intervine. Pe un ton ciudat, mai mult meditativ decît agresiv, îl întreabă pe vecinul său, care mai avea puţin şi i se urca în braţe: "Dom’le, mă uit la dumneata, om bătrîn. Pe tine nu te-au învăţat de acasă să respecţi tineretul?". Interlocutorul, în ciuda aburelii lui, e mirat şi bîiguie ceva drept răspuns. Apoi, nu ştiu cum, rămîne pe acelaşi loc, dar se întoarce cu spatele la vecinul său. Acesta a fost momentul în care răbdarea tînărului a încetat. Orice om, oricît de calm, are şi el limitele sale. Următoarea lui replică a fost de-a dreptul uluitoare: "E posibil, dom’le, să stai cu spatele la mine? Da’ nici atîta nu te-au învăţat părinţii ăia ai tăi? La mine în familie, toţi bătrînii mă respectă..." Beţivul a fost la fel de stupefiat ca şi noi, ceilalţi, spectatorii ocazionali. Care va să zică, omul nostru (întîiul...) nu era supărat că a fost strivit, fără milă, de un beţiv. Nici gînd. Dar întreaga lui onoare masculină de om tînăr şi respectat i s-a învolburat în vine odată ce a fost tratat... cu spatele. Aici nu era chestie de invadare a spaţiului personal sau, mai bine-zis, de pură nesimţire. Era de politeţe, un cod revers al bunelor maniere, în care bătrînii trebuie să aibă respect pentru tineri şi nu au voie să le întoarcă spatele... Beţivul nu a mai putut duce logica inversă, dar prea subtilă a tînărului. Ca atare, s-a mutat vizavi, unde erau locuri cîte vrei, şi a început să bodogăne din off: "Ia uite, dom’le, ce s-a ales de naţia asta română, e plină numai de curciţi (n.a.: corciţi)!" (şi a arătat spre părul vopsit al băiatului). Acesta, care tocmai se îndrepta spre coborîre, a tras următoarea concluzie: "Te iei de mine că sînt ţigan? Dar ce contează culoarea pielii?". Şi dus a fost.