La Berlin, 20 de ani după Zid - care zid? -
De unde eşti? " mă întreabă soldatul scrutător. Din România. Aha, zice cu neîncredere. Scoate un carneţel, caută ceva printre foi cu aer concentrat. Da, bine, zice în engleză. Deci, ştampila britanică de la Berlin Brigade, poc, ştampila americană de la CheckPoint Charlie, un poc şi mai apăsat, ştampila franceză Regiment Dechassaeurs, poc, şi ştampila comandamentului sovietic, poc asurzitor. Termină de pus ştampilele, ridică privirea. Ia uită-te în ochii mei, îmi porunceşte de parcă de el ar depinde viaţa mea. Se uită încruntat la mine. Ce mai faci? mă întreabă în română şi rîde. Deci asta căutase în carneţel, să îmi spună ceva în română. Bine, pufnesc şi eu în rîs. Gata, ai cele patru ştampile, plus permisul de trecere al RDG. Mi le dă pe toate mîndru de el. Poţi să treci în Vest. Enjoy it! La douăzeci de metri în spatele lui, Poarta Brandenburg se înalţă majestuoasă, parcă mai mică în realitate decît în filme, dar tot e… Poarta Brandenburg. Evident, soldatul meu nu e soldat adevărat. Micul show m-a costat doi euro, dar un fior tot am simţit pipăind permisul de trecere, păşind în Vest. Deşi tocmai venisem din Vest cu metroul de suprafaţă, dar una e cînd treci fostul zid cu metroul şi alta cînd primeşti ştampile regulamentare şi o iei pe sub Poarta Brandenburg. Oare permisul redegist de trecere o fi autentic? E oricum făcut pe hîrtie învechită. Poate fi autentic un act emis de RDG pe 30 octombrie 2009? Actul autentic, statul nu. Toată săptămîna am văzut pe CNN şi BBC emisiuni aniversare şi promo la evenimentele care vor marca aici, la începutul lui noiembrie, 20 de ani de la căderea Zidului. Mă uit la pozele cu Poarta Brandenburg înconjurată de zidul Berlinului. Se pare că Guvernul est-german avea în plan iniţial să facă un punct de trecere al frontierei şi aici. Dar vest-berlinezii care îi huiduiau de pe margine pe cei care construiau zidul, plus simbolistica locului i-au făcut să adopte o soluţie mai drastică: au înconjurat Poarta de zid. Au făcut din ea un simbol şi mai puternic al diviziunii. Azi, bulevardul care duce la Poartă dinspre Est este un loc care freamătă. În ce era altădată zona moartă, e plin de cafenele, hoteluri, lume. Un paraşutist american şi un soldat sovietic stau la pozat cu turiştii, statui vii de ofiţeri nazişti, britanici, americani fac gesturi majestuoase cînd aud că le-ai aruncat bani în cutiuţele din faţa lor. În fine, soldatul care mi-a dat permisul de trecere şi ştampilele. Apoi Poarta. Care e exact ca în poză, dar nu mai are acea tristă izolare. După ce zidul a dispărut, nemţii au ales soluţia de a umple spaţiul, într-un fel de frenezie a construitului, un fel de frică faţă de locul gol. Poarta Brandenburg este acum sugrumată de clădiri colţoase din beton şi sticlă, care se opresc la doar cîţiva metri de ea. De ce nu or fi ales să lase spaţiul liber, să o lase să respire? În fine, poate că e mai bine aşa, pînă la urmă o poartă trebuie să fie o trecere, trebuie să treci pe sub ea, nu să o ocoleşti. Am trecut în Vest. Anunţuri mici pe stîlpi spun că odată trecea un zid exact prin acest loc. Tocmai acum trece o coloană de Trabanturi. Scrie pe ele "Trabant safari". Par de jucărie. Peste stradă, cruci agăţate de un gard. Sînt doar cîteva. Nişte broşuri în cîteva limbi străine exprimă protestul unei organizaţii pentru că memorialul vechi a fost dărîmat. Sînt şi poze: peste o mie de cruci " numărul real al oamenilor împuşcaţi la Zid " dominau piaţa în care mă aflam. O fi fost prea mult pentru trecători şi turişti? Cît să plîngi morţii în mod corect? Organizaţia spune în cuvinte dure că statul german a ales să-i ignore pe eroi, au pus betoane peste cruci. Am aceeaşi senzaţie. Au ales să şteargă urmele printr-o frenezie a construirii. De parcă Zidul ar trebui să rămînă doar în memorie, şi memoria nu rezistă. Au construit de parcă ar trebui ca peste 20, 40 de ani oamenilor să li se pară greu de crezut că aici a fost un zid. Poate peste 2000 de ani va fi doar o ipoteză academică: conform unei teorii dezvoltate de nişte cercetători scoţieni, cu două milenii în urmă Berlinul era traversat de un zid. Teoria este însă infirmată de urmele de construcţie de la faţa locului. În dreapta Porţii Brandenburg este Reichstag-ul. O altă clădire pe care o ştii fără să ştii că o ştii. Parapetul care coboară din centrul clădirii spre cele două margini. Aici mă ascundeam de gloanţele naziştilor care trăgeau din clădire. Am mers pe burtă în spatele acestui parapet şi apoi am sărit din crater în crater pînă am ajuns la coloanele impunătoare din faţă. Jocul era Call of Duty, iar eu eram soldat sovietic. Nu pot să-l uit pentru că e singurul shooter pe care l-am terminat. Coada de turişti se întinde mult dincolo de parapetul care mi-a salvat viaţa virtuală. O broşură distribuită printre turişti, să nu se plictisească la coadă, spune că acum e sediul Parlamentului, sediul deciziilor democratice. Să-l văd pe ăla care face un shooter interesant din aşa ceva! Cobor spre rîu. Graniţa făcea aici o formă de U, cu zidul închizînd rîul pe ambele maluri. Peste fosta graniţă au construit acum un pod pietonal, ca simbol al unificării. E majestuos, îi lipseşte însă emoţia podurilor umane, e prea băţos. Nu mă omor după clădirile moderne. Mi-e frică să generalizez după ce am bătut la pas Berlinul doar două zile, dar am impresia că Estul s-a păstrat mai bine în centru. Berlinul de Vest se vrea un triumf al noii arhitecturi a anilor ’60-’70: funcţională, seacă, betonată, unghiuri drepte, sticlă. Estul are în centru un aer de capitală veche, mult mai multe clădiri clasice, acum refăcute şi vopsite. Să fi salvat sărăcia comunismului mai mult din patrimoniul arhitectural decît furia imobiliară a capitalismului de acum cîteva decenii? Nu ar fi singurul caz, în fond Bratislava sau Budapesta, să nu mai zic de Praga, s-au salvat mai bine decît Bruxelles-ul. Poate greşesc, nu mă pricep. Plimbîndu-mă pe bulevardul Bismarck am găsit Opera Germană. O clădire oribilă. Un cub agăţat pe nişte piloane. E urîtă, neagră, pustie în noapte. A doua zi aveam să găsesc în Est Opera de Stat. Două companii de operă avea Berlinul în 1945, una a rămas în Vest, alta în Est, ambele clădiri distruse aproape complet. Cea din Vest a fost complet reconstruită şi aşa a apărut cubul sinistru. Clădirea din Est a fost refăcută din ce mai rămăsese şi e splendidă: coloane romane, stil clasic, faţadă lucrată cu migală, lumea freamătă în jurul ei, chiar şi în noapte. Lîngă operă, Bebelplatz, largă, apăsătoare. Aici au ars naziştii cărţile. În centrul ei, lumina iese din beton printr-un pătrat. Te uiţi în jos şi nu vezi nimic, doar rafturi goale de bibliotecă. E impresionant. Pe Under den Linden e trafic mult, dar cuminte. Universitatea Humboldt freamătă. Insula muzeelor şi catedrala te aşteaptă. Cine mai are timp de Zid? Care zid?
