Inel afectiv

Una dintre cele mai mari plăceri mici ale mele este să umblu aproape brambura pe străzile bucureştene, cu un oarecare scop, dar îndepărtat, ca să descopăr oameni şi locuri. Urăsc mersul grăbit şi necesar spre o destinaţie precisă, unde pur şi simplu ai de rezolvat o treabă, pe tiparul punct ochit, punct lovit. E importantă şi destinaţia, dar, cred eu, drumul în sine îşi are hazul şi suspansul lui. Din această perspectivă, o înţeleg pe Scufiţa Roşie, care nu a rezistat tentaţiilor tocmai acestui nedeterminat spaţiu dintre. Desigur că întîlnirile cu personaje precum Lupul reprezintă cazuri extreme şi nerelevante tocmai prin excesivitatea lor. De cele mai multe ori, asemenea călătorii, cel puţin în spaţiul urban, în zone centrale, la ore rezonabile, sînt marcate de eroi ocazionali, mai puţin pregnanţi, mai potriviţi în rolul de adjuvant decît de protagonist. Interesant este că, dacă repeţi foarte des acelaşi itinerar, se creează un fel de "plan secund" al personajelor din figuraţie: oameni cu care nu poţi trece niciodată un anumit prag de comunicare, şi nici nu vrei, dar care alcătuiesc, în jurul tău, un cerc de afectivitate familiară. Pe mine, una, tocmai acest gen de background mă ajută să supravieţuiesc. În acest cerc intră atît cunoştinţe, reprezentanţi constanţi ai serviciilor, cît şi necunoscuţi simpatici de pe stradă. Ei formează varianta mea personalizată a inelului pietonal pe care un grup de arhitecţi bucureşteni l-a conceput - şi urmează să-l pună în practică - cu scopul de a "umaniza" centrul şi a crea itinerarii prietenoase pentru acea minoritate a populaţiei Capitalei care nu se deplasează cu automobilul. Unele dintre traiectoriile pe care arhitecţii în cauză le propun se suprapun cu traseele mele: instinctul pietonului... Doar că aceleaşi zone, pentru mine, sînt marcate de oameni din cercul afectiv secund de care vorbeam mai sus. De pildă, dacă ar fi s-o pornesc dinspre Piaţa Amzei, am, chiar la tarabe, cel puţin două astfel de repere constante: un domn la vreo 50 de ani, cu o figură uşor răvăşită, dar pozitivă, care vinde veselă şi alte mărunţişuri în zona acoperită a pieţei, e plasat acum la etaj; o doamnă, dintr-o comună de lîngă Tîrgovişte, ce vinde legume în partea mai fără fiţe a aceleiaşi pieţe, cea mai apropiată de accepţia ei rurală. Cel dintîi şi-a început afacerea cu o doamnă mai în vîrstă şi foarte autoritară; părea a fi mama lui; treptat, mama a dispărut, iar fiul, în ciuda unei aparente hipersensibilităţi, a devenit un specialist grijuliu într-ale oalelor şi farfuriilor. Spun "grijuliu" pentru că nu mi-a dat niciodată ceva ciobit. Doamna din piaţă vinde legume din propria grădină şi e un pic mai tînără decît mine. Este o persoană pozitivă, optimistă, lucur rar în contextul actual, în care predomină lamentările de complezenţă ca subiect perpetuu de conversaţie. Cam de 10 ani, de cînd ne cunoaştem, tot aflu de la vînzătoarea de roşii, morcovi şi ardei că satul ei este unul bogat, în care mai toţi o duc bine şi aproape nimeni nu a fost nevoit să plece la muncă în străinătate. Bărbatul ei plantează legumele, ea le vinde (de altfel, e absolventă de liceu economic), au doi copii şi-şi petrec vacanţe lungi la mare, în cele mai bune hoteluri. Dacă o iei spre Biserica Amzei şi eşti mamă, nu poţi să nu dai de magazinul "Arlette", renumit pentru cei mai mari şi mai diverşi pluşaţi din Bucureşti. Şi vînzătoarea de acolo face parte dintre reperele mele, pentru că o regăsesc în acelaşi loc de cel puţin cinci ani. Şi e mereu mulţumită de situaţie, preocupată de viaţa ei personală, dar şi de magazin, de care nu se plînge, ci, dimpotrivă, recunoaşte că merge bine. Personajele întîlnite în itinerarul meu sînt departe de a fi epuizate. Cu cît lărgim cercul, cu atît îşi au locul, în el, tot mai multe. Nu toate sînt la fel de optimiste precum cele deja menţionate: dar despre morocănoşi, cu altă ocazie.