Grupuri şi legi
Se ştie şi se spune că, atunci cînd se adună, copiii de diverse vîrste pot deveni un grup destul de crud. Inocenţa lor caracteristică îi face, probabil, ca atunci cînd întreprind anumite acţiuni, printre care unele la adresa unor tovarăşi de-ai lor, să le ducă pînă-n pînzele albe. Această dedicaţie a întreprinderii, asociată cu o mai mare putere de a imagina utopii şi de a crede în ele, poate face ca grupurile de copii să devină dacă nu periculoase, măcar ameninţătoare în anumite situaţii. (Periculoşi devin atunci cînd măcar unul din grup trece dincolo de limita normalităţii, în cea a patologicului, şi acestea nu sînt întîmplări obişnuite.) Ameninţători sau neplăcuţi pot fi însă mai des: e suficient ca unul dintre ei să vină cu o idee năstruşnică, să aibă calităţi persuasive, şi gata... ideea a prins, iar ceilalţi nu numai că o pun în practică, ci o şi repetă cu obstinaţie. Ceva de felul acesta mi s-a întîmplat cînd eram mică la Cumpătu: una dintre fete era vădit supraponderală. Altfel, nu era o fată rea sau o tovarăşă neplăcută. Copiii ceilalţi erau problema: aparent educaţi, toţi progenituri de intelectuali, strigau după ea: "Grăsana!" - şi chiar aruncau cu pietre în direcţia ei, cînd ne aflam în poiană. Nu-mi aduc aminte să se fi întîmplat să o nimerească, dar gestul în sine era suficient... Pe strada bunicului meu, făceam parte dintr-un grup de copii care se întîlneau în fiecare după-amiază şi, în general, jucau "faţea". Erau două surori gemene, un băiat grăsuţ cu sora lui mezină, şi, uneori, un puşti blond cu vreo 5 ani mai mic. Băiatul rotofei nu era nici prea inteligent, nici prea simpatic. Dar cu toate acestea, poate pentru că era masculul cel mai copt din "haită" sau fiindcă, pur şi simplu, deţinea necesara doză de şmecherie instinctivă, devenise liderul neoficial al găştii. (Conducătoarea reală era, de fapt, una dintre cele două surori, cea slăbuţă, o fată cu inteligenţă, creativă, şi curajoasă.) Eu mă situam pe undeva la mijloc, într-o poziţie suficient de confortabilă încît să nu "mă pun" la faţea. Se puneau, cel mai des, ori juniorii, ori cealaltă soră, moralmente cu nimic mai prejos decît oricare dintre noi, ba dimpotrivă, dar nu destul de abilă în mînuirea celorlalte aparenţe necesare supravieţuirii, şi mai uşor de manipulat. În taberele în care am ajuns, ceva mai mare fiind, un pic mai tîrziu, se întîmplau lucruri relativ asemănătoare: se crea un grup care, la vremea aceea, mi se părea de sălbatici, dintre băieţii mai mari şi mai curajoşi şi fetele mai fără scrupule, care făceau farse, nopţile, celor consideraţi mai mici şi mai fraieri (îi mînjeau cu pastă de dinţi etc.). Nu m-am implicat niciodată în vreuna dintre incursiunile nocturne puse la cale la adresa celor mai slabi. Nu neapărat dintr-un ascuţit spirit justiţiar, ci pentru că îmi displăcea în mod real acest tip de tratament: unul egoist, care să nu ţină seama în nici un fel de dorinţele sau măcar de reacţiile celorlalţi, ci doar de ale tale - ale subiectului - şi atît. Nimeni nu se gîndea vreodată, în mod serios, că persoanele în a căror cameră pătrundeai noaptea se puteau speria, ba chiar puteau face un şoc sau un atac de la sperietură. Ceea ce conta era să-ţi iasă farsa şi să ieşi din toată povestea a good sport. Am deschis toată discuţia pe de o parte pentru că, în opinia mea, grupurile de acest tip se identifică, în anumite puncte, cu publicul culturii populare, sub forma ei de manifestări stradale, carnavaleşti etc.; şi, pe de alta, pentru că recent, în perioada de maturitate, un grup de colegi mi-au făcut o farsă asemănătoare: într-un conac care se ştia bîntuit, au venit la geamul meu şi s-au jucat de-a fantomele. În timp ce se agitau harnici la fereastra rămasă închisă (am înţeles că cea mai înţeleaptă cale de a le da peste nas era să nu le fac jocul şi să-i ignor), am cugetat la toate acestea şi la multe altele pe lîngă (ajungînd la o inevitabilă concluzie, atît de previzibilă încît nu mai are rost s-o menţionez).
