Gînduri de Zilele Bucureştiului
De ceva vreme nu mai gust lamentaţiile la adresa Bucureştiului. Recunosc, nu e un oraş pe care să îl adori pur şi simplu (de altfel, privesc chiorîş oamenii care adoră locuri pur şi simplu, adorarea unui loc fără amintiri e ciudată, iar dacă amintirile sînt cele care contează, atunci orice loc poate fi adorat, chiar şi Bucureştiul). Îi recunosc şi toate păcatele, traficul prost gestionat, maşinile de pe trotuar, praful etc. Dar există la bucureşteni şi la vizitatorii oraşului un fel de pornire spre automutilare. Zici Bucureşti şi trebuie să pufneşti superior. Nimic nu e bine în acest oraş. Ai zice că două milioane de oameni se înghesuie aici doar pentru a avea de unde să fugă, doar pentru a avea un loc pe care să-l urască. Or, nu e Bucureştiul atît de negru. De fapt, e un oraş banal. Suferă de toate bolile unui oraş banal aflat în boom economic şi prezintă toate oportunităţile unui oraş banal aflat în boom economic. Bucureştiul nu e New York, nici Londra, nici Paris. A-l compara mereu cu nişte locuri cu care nu are rost să intre în competiţie nu face decît să-ţi dezvolte o gîndire schizoidă: urăşti cu program un loc unde trăieşti pentru că nu e alt loc, deşi nu şi-a propus niciodată să fie acel loc. Deşi se schimbă mereu, Bucureştiul rămîne constant: o metropolă neterminată, centrul economic şi politic al unei ţări care ea însăşi e neterminată. "Micul Paris" - această metaforă cu care ne mîndrim ascunde în ea un secret pervers. Cei care i-au spus aşa nu doreau de fapt să trăiască aici, visau la Parisul real. Pofta locuitorilor săi de a trăi în altă parte, în "adevăratele" oraşe, a făcut din Bucureşti o paradoxală metropolă provincială. Bucureştiul nu mai e un oraş mort. Ce îi lipseşte este comunitatea. Mă întreabă cunoscuţii dacă nu îmi lipseşte Londra. Îmi lipseşte. Aşa cum îmi lipsea şi Bucureştiul atunci cînd eram la Londra. A fetişiza un loc e pierdere de vreme şi o strategie uşoară de aruncat pisica propriei nefericiri în curtea altora. S-ar zice că la Londra îţi trebuie un motiv să fii nefericit, la Bucureşti nu îţi trebuie. Spui Bucureşti şi se înţelege. Această presupusă nefericire automată mă lasă mască. Această permanentă vorbire de rău mă oboseşte. Dacă spun că mie îmi place Bucureştiul sînt eu cel privit chiorîş. E nevoie de explicaţii. Ce îţi place în Bucureşti? Sînt aproape împuns cu degetul. Certat. Nu se poate să îţi placă Bucureştiul. Dar mie îmi place. Pentru că aici sînt amintirile. Oraşele banale pot fi adorate numai la pachet cu amintirile. Iar Bucureştiul de azi e tot mai mult o metropolă banală, legată de lume, pulsînd odată cu ea. Cît am stat eu la Londra, aici s-a închis un restaurant indian, dar s-au deschis alte două. În plus, am de bifat un restaurant brazilian, unul argentinian, două japoneze şi unul israelian. Tocmai am descoperit un nou restaurant chinezesc cu livrare la domiciliu, unde bucătarii nu ştiu încă secretul local: mîncarea chinezească fără sos de soia în exces e mai pe gustul românilor, deşi mulţi ar spune că nu mai e chiar chinezească. S-a deschis chiar şi un club unde se bea absint, deşi nu e chiar de recomandat, aştept concurenţa. Aş putea continua cu exemplele. Bucureştiul nu mai e un oraş mort. Ce îi lipseşte este comunitatea. Şi tocmai de aceea este bine că s-au inventat Zilele Bucureştiului. Am fost sîmbătă în oraş. O forfotă de nedescris, oamenii au ieşit pe străzi, evenimentele se ţineau lanţ. Este exact ceea ce lipsea oraşului. Mai mult chiar, nu a fost o adunare populară de prost gust. Trăsurile, costumele de epocă, concertul din faţa BNR, muzica vieneză din faţa Ateneului emanau un aer de oraş care se vrea cochet. Am auzit nemulţumiţi că nu se auzea bine, că erau prea mulţi "nespălaţi" la concert (oamenii fini iubesc poporul, dar nu la modul individual). Totuşi, dacă vrei să auzi arii de operă în companie selectă, te duci la Operă. Se pot aduce critici, au existat multe bîlbîieli, dar era inevitabil, dată fiind premiera. Trebuie ca pe viitor să dispară oribilul cordon de bodyguarzi care desparte zona VIP de restul lumii. De fapt, trebuie să dispară cu totul zona VIP. Nu se face să inviţi bucureştenii la un concert şi oamenii să privească de pe margine, în timp ce toată faţada e ocupată de miniştri, popi, ambasadori şi Ion Iliescu. Dacă vipurile vor concert, să intre într-o sală de concert. Am impresia că acest oraş al cărui buget se dublează la fiecare cîţiva ani nu are habar cum să cheltuie aceşti bani. Adriean Videanu a tratat oraşul cu o gîndire inginerească: asfalt, drumuri, pasaje, ţevi, cabluri. Această gîndire e foarte bună şi suficientă dacă eşti şef peste o fermă de vaci. Dar un oraş înseamnă în primul rînd oameni. Iar oamenii trăiesc în jurul unor evenimente. Cu spiritul său de şpriţar vesel, Sorin Oprescu pare a fi înţeles asta. Nu ştiu cît i se datorează din aceste manifestări, dar a fost o idee bună.
