Euro, dinspre celălalt capăt
Cînd intri în satul meu din Dîmboviţa te întîmpină un tricolor, un steag al Uniunii Europene şi inscripţia care te anunţă că ai păşit într-o "comună europeană". Şi nu e deloc ceva bizar. "Euro" este peste tot în România. Am avut eurorevelion anul trecut. Avem autobuze cu "Eurolines". Telefonul ţi-l poţi cumpăra de la "Euro GSM". În reclame, calitatea este la "standarde europene". Un constructor ridică "Eurorezidenţial". Cea mai mare firmă românească de sucuri se numeşte... "European Drinks". Dar cel mai tare exemplu, care a declanşat această avalanşă de amintiri, mi-a venit din Gândul. Cică la Timişoara a apărut un nou joc de tip Caritas, care se numeşte: "Europlan SRL". Mi se pare fabulos. De ce "Euro..."? Pentru că este de bine. Tot ce este "euro" e mai bun, îţi garantează că faci parte din ceva mai bun. Cu gîndul la steagurile UE de prin România, am început să le număr şi la Londra. Am văzut unul singur, pe clădirea oficială a Uniunii. În rest, la Londra nimic nu pare a fi "euro". Tabloidele îl somează aproape zilnic pe prim-ministru să facă referendum pentru Tratatul de la Lisabona. Asta ca să poată duce apoi o campanie isterică pentru respingere. În lipsă de ceva mai bun, The Sun se roagă de irlandezi să îl respingă ei şi să scape lumea de aşa năpastă (Irlanda este obligată prin Constituţie să ţină referendum). Ministrul de Externe este suspectat că e prea tînăr şi euro-entuziast. Comentatorii de la The Times lasă de înţeles că e o legătură între cele două, se ştie că un englez la locul lui nu dă doi pennies pe eurocenţii UE. Săracul Tony Blair s-a chinuit să negocieze dur, iar proiectul de Constituţie adoptat la Lisabona (semnat de urmaşul său) garantează dreptul Marii Britanii de a se retrage din anumite politici sensibile. Carta Drepturilor Omului nu se aplică peste dreptul britanic. Londra nu a vrut ca Europa să aibă ministru de Externe. Aşa că s-a convenit asupra unui post care se numeşte altfel, dar la care toată lumea, inclusiv englezii, se referă ca la "ministrul de Externe al UE". Din nou, Marea Britanie a făcut figură de încăpăţînat care vrea şi nu prea să fie în UE. Nu e deci de mirare că aici nimic nu este "euro". A fi britanic e mare chestie. A fi euro-ceva e deosebit de suspect. La capătul din est al continentului, am vrut mereu să ne integrăm în Europa. De la paşoptişti încoace tot asta facem, cu o mică pauză de cincizeci de ani. Am avut destul timp să dezvoltăm complexe adînci. Modelul european e covîrşitor. Uneori ia forme fabulatorii (nu o să încetez să dau exemplul unui senator care dorea legalizarea prostituţiei zicînd că ăsta e modelul european). La capătul din vest al continentului, au avut şi ei timp să dezvolte complexe adînci, deşi de sens contrar. De pe continent le-au venit invazii şi de cel puţin două ori au avut nevoie de mult curaj şi noroc ca să scape. Aşa mici şi izolaţi, au construit un imperiu care a cuprins un sfert din planetă la apogeul lui. De ce ar avea nevoie de Europa? Un răspuns facil ar fi: tocmai pentru că nu mai au imperiul. Şi totuşi, mergînd prin Londra, îl vezi peste tot. În statuile impunătoare, în monumentele dedicate celor care au murit pentru Imperiu, în defilarea din noiembrie, cînd veterani de toate rasele defilează în aplauzele publicului, în chipurile "multi-culti" ale oamenilor de pe stradă, în cultul pentru regina Victoria. Mă gîndesc dacă nu cumva tocmai de asta lipsesc steagurile UE. Londra, 22 ianuarie
