Drumuri şi gînduri
Drumul, ca idee sau concept şi, de ce nu, metaforă, este deja un loc comun. S-a scris infinit pe tema asta, s-au făcut nenumărate road-movies; pînă şi eu am mai vorbit despre dorul de ducă. Şi totuşi, nu mă pot abţine să nu ating, din nou, tema în cauză, dintr-o perspectivă frivolă şi personală. Mi-am dat seama, tot mai concret şi conturat, că, pentru mine (şi probabil pentru un număr impresionant de alţi oameni...) nu contează suficient evenimentul în sine, ci pregătirea lui: fie că e vorba de un proiect personal, fie de o sărbătoare la care participă mai mulţi... Febra preliminară e mult mai incitantă decît celebrarea molcomă, procesul - mult mai fascinant decît starea la care ajungi. Probabil că nu am atins încă înţelepciunea necesară care să mă ajute să apreciez statu-quo-ul. Iubesc, precum Forrest Gump, alergatul în sine, scopul final îndepărtîndu-se tot mai tare. Aşa se întîmplă atunci cînd se apropie Crăciunul, iar atmosfera idilică scontată se ţese treptat, ochi cu ochi, şi trăieşti fiecare moment al pasionantei ţesături. Şi asemănător atunci cînd pleci într-o vacanţă şi, după ce ai trecut de momentul neplăcut al împachetării, te-ai urcat în maşină sau tren, şi... dus eşti. Nu cred să existe ceva mai plăcut decît să fii un veşnic pasager (poate ipostaza de şofer perpetuu, dar nu am cunoscut-o încă...). Ca pasager, poţi sta cuminte pe scaunul tău din faţă şi, în minte cu aşteptările încă ambigue ale locului în care trebuie să ajungi, să urmăreşti perseverent peisajul ce se derulează în faţa ochilor tăi. Panorama ce ţi se oferă nu e doar o privelişte frumoasă şi atît, cea asupra căreia îţi atrăgeau atenţia părinţii tăi cînd erai mai mic (şi citeai Tom Sawyer, în loc să vezi ce-i în jurul tău...); acum are avantajul că se combină cu gîndurile tale, de filozof populist ad-hoc, şi cu planurile tale, de veşnic utopist; şi dă naştere unui melanj speculativ ce poate dura ore în şir... În mod vulgar s-ar numi, probabil, visare cu ochii deschişi; în versiune voit complicată - brodare de combinaţii imaginare pe fundalul unui peisaj ce te poate inspira. Pe scurt, una dintre cele mai desăvîrşite senzaţii o ai atunci cînd mergi şi te uiţi pe geam: la cîmpuri, la alternanţa deal-vale, la norii ce se combină neîncetat, schimbîndu-şi cu repeziciune forma, la soarele ce se mişcă mai sus sau mai jos pe cer, dîndu-i acestuia alte forme şi culori; ba chiar la casele urîţele, imperfecte, din peisajul rural românesc, la blocurile idem, amestecate cu firme zglobii din "garnitura" urbană, cu animale răzleţe şi oameni căutîndu-şi de lucru. Nimic nu se compară cu senzaţia asta, decît, poate, cea a legănatului perpetuu, care e un drum continuu combinat cu zbor; prezenţa ultimului ingredient o face să o depăşească pe cea dintîi, dîndu-i o valenţă de aspiraţie divină... Ceva asemănător simţi şi cînd mergi pe jos - în ciuda absenţei caracteristicii line a mişcării: lumea vie din jur se derulează ca un spectacol, cu avantajul că eşti atît de aproape de protagonişti încît poţi să-i atingi, dar n-o faci, şi treci mai departe, în dimensiunea ta, fără să interacţionezi, dacă alegi aşa... Categoriile turistului veşnic sau ale nomadului care nu se poate stabili într-un loc se suprapun utopiei sus-amintite. Să vezi lumea fără s-o atingi, păstrînd-o, astfel, conformă cu propriile-ţi imagini asupra ei, e plăcut, dar mult prea facil ca să dureze. Speculînd ad infinitum şi previzibil, drumul fără sfîrşit ne poate duce cu gîndul la nemurire: înaintare în sine, fără un scop precis şi fără interacţiuni dureroase pe parcurs... Recăzînd în realitate, mă grăbesc să restitui lucrurilor justele lor proporţii: orice drum se termină, şi nu a fost decît relatarea unei senzaţii trăite, de altfel, pe un drum destul de scurt (vreo 6 ore...), dus-întors, cu destinaţie precisă...
