Doi primari din Apuseni
Cînd călătoreşti, lucrul cel mai interesant este să descoperi locuri cu oameni interesanţi. Persoane pe care le descoperi fascinante şi care te învaţă să-ţi depăşeşti prejudecăţile de locuitor al Capitalei, căruia i se pare că se plasează în centrul lumii... Comuna Horea, din judeţul Alba, e un astfel de loc. Am ajuns acolo seara tîrziu, pe nişte cărări foarte întortocheate: peisajul era impresionant, pur şi simplu fără cusur, dar destinaţia se tot lăsa aşteptată... Drumul, după o perioadă de pustietate (comuna e mare şi casele răsfirate, pe dealuri şi prin păduri...), ne-a dus aproape de Primărie. Primarul, Cornel Olaru, e primul pe listă: "un om fain", cum el însuşi spune, dar nu referindu-se la persoana lui, ci la cea, generică, a politicianului; în opinia sa, în politică nu ar trebui să intre oricine, ci doar cei "faini"... Extinderea conotaţiilor termenului rămîne de discutat, dilema fiind dacă includem aici şi calităţile morale sau doar pe cele strict fizice... Dacă judecăm după povestea satului Horea, probabil că balanţa se înclină, mai curînd, către cea de-a doua ipoteză: comuna în cauză a cîştigat titlul de "Sat european" amenajînd Dîmbul lui Gîf, un deal al îndrăgostiţilor, pe care, mi se spune, se pot duce numai "amanţii cu amantele", şi nu cei căsătoriţi... Mă simt deja ca în Carmina Burana, într-o plăcută atmosferă de ritualuri păgîne, în care oamenii faini şi falnici, asemenea primarului, se bucură de viaţă pe ritmuri de Carl Orff. Nu mai contează cum se îmbină toate astea cu cultul pentru Horea însuşi (ai cărui descendenţi încă mai împînzesc satul...), pentru eroii şi mitologia naţională în general, precum şi cu tradiţia ortodoxă şi conservatorismul local (în lumina valorilor căruia, dacă cineva nu e căsătorit, e de compătimit şi înseamnă că ceva nu e în regulă cu acea persoană)... Cert e că oamenii de aici nu par să fie supăraţi să se mute de pe un deal pe altul: pe de o parte, pe cel al lui Horea (Fericet), unde se serbează aniversarea acestuia (223 de ani de la martiriul său), şi, pe de alta, pe cel al îndrăgostiţilor - unde, deocamdată, pe vreme de iarnă, nu se află decît nişte băncuţe de lemn, mese şi... un telefon (?). Primarul are meritul (după mine) de a fi rămas independent, în toate cele trei mandate ale sale, şi de a fi foarte iubit de oameni (nu am auzit pe nimeni în sat să-l vorbească de rău). Ferm în convingerile sale, dl Olaru îşi permite şi el să se alinte: e fan Bill Clinton, în mod declarat. Nu numai că primăria se numeşte Casa Albă şi biroul primarului - Biroul oval, dar, în acesta din urmă, există o sculptură naivă, în lemn, cu... Bill şi Monica. Primarul din Horea şi locuitorii satului sînt, pînă la urmă, nişte oameni normali ai zilelor noastre, democratici în vederi: îşi celebrează şi eroii, şi iubirile... Tot un om cît se poate de normal este şi Marin Vîrciu, primarul din cealaltă comună europeană din zonă, Gârda de Sus, de la poalele gheţarului Scărişoara. Fost învăţător, domnul Vîrciu are, cred, o caracteristică esenţială: bunul simţ. Ca şi vecinul său, Cornel Olaru, Marin Vîrciu nu a fost "înghiţit" de funcţia sa: partea normală, omenească, a rămas la locul ei. Şi el e tot la al treilea mandat, deci ar trebui să fie sigur pe el şi pe simpatia oamenilor. Este, probabil, dar în felul lui discret, care-l împiedică să se laude şi să vorbească mult, să iasă în evidenţă... Nu afirmă nimic fără s-o dovedească cu documente, nu apelează la ajutoare cînd are ceva de făcut, ci preferă s-o facă el însuşi... Cînd îl abordează cineva pe stradă, nu-l refuză, şi stă cu respectivul cetăţean pînă cînd rezolvă problema... Opusul temperamental al domnului Olaru, primarul din Gârda de Sus demonstrează, pînă la urmă, acelaşi lucru ca şi cel din Horea: că sînt oameni care au ales să ocupe o funcţie pentru că vor într-adevăr să facă ceva, că au reuşit să realizeze ce şi-au propus şi că, lucrul cel mai important, oamenii au încredere în ei şi chiar îi iubesc.
