Cumpăraţi o insulă grecească? Nein!

Criza financiară prin care trece Grecia a devenit o problemă europeană. Am mai scris despre dilemele Europei în ce priveşte Grecia, care pot fi rezumate la: salvăm Grecia pe banii noştri sau nu o salvăm şi riscăm ca banii noştri comuni să se ducă de rîpă? Între timp, nu s-a dat un răspuns ferm, s-a mers pe soluţia de mijloc: dăm de înţeles că nu vom lăsa Grecia să se prăbuşească, dar ne asigurăm că Guvernul grec ia măsuri dure pentru a se salva de unul singur.

Între timp însă, dezbaterea a devenit mai degrabă o problemă bilaterală Grecia-Germania. De ce Germania? Din două motive. Primul: Germania este de departe cea mai mare economie europeană şi cel mai mare contributor la bugetul comun, deci ar pune cei mai mulţi bani şi la o eventuală salvare. Acesta este aspectul economic-statistic. Dar el nu explică toată povestea. Dacă stai şi citeşti presa europeană, povestea crizei greceşti pare redusă la relaţia de dragoste-ură între Atena şi Berlin. E drept, nemţii plătesc cel mai mult, dar şi olandezii, francezii, suedezii ar plăti şi ei destul. De ce atunci se discută atît de obsesiv despre tandemul greci-nemţi? Aici intervine aspectul politic şi de percepţie.

E clar, grecii şi-au lipit, pe drept cuvînt, eticheta de iresponsabilii Europei. Cît despre nemţi, ei o aveau deja pe cea de chibzuiţii Europei. Cum explicam în articolul de acum două luni („Cum (nu) îi amendează UE pe leneşi“), criza Greciei este o problemă importantă pentru că ameninţă stabilitatea euro. Iar moneda euro este recunoscută de toată lumea ca fiind copilul de suflet al Germaniei.

Înţelegerea franco-germană care a creat euro s-a făcut în modul următor. Francezii au vrut-o cu tot dinadinsul. Germanii au acceptat-o cu greu şi doar după ce şi-au stabilit propriile condiţii. Nemţii s-au despărţit cu greu de marca lor. Era mîndria lor postbelică – o monedă stabilă, care trecea de monedă alternativă în jumătatea estică a Europei, la concurenţă doar cu dolarul. Stabilitatea mărcii venea dintr-o înţelegere transpartinică de după război: facem o Bancă Naţională superputernică şi independentă, nu lăsăm politicienii să se joace cu moneda şi facem din inflaţia mică o obsesie naţională (care să facă uitată o obsesie naţională precedentă: hiperinflaţia de dinainte de Hitler). Astfel încît la propunerile repetate ale francezilor, nemţii au cedat în final, dar numai dacă moneda comună urma să fie gestionată de o Bancă Centrală Europeană superputernică şi independentă (după modelul Bundesbank) şi dacă fiecare ţară, care avea noua monedă, adera la un set strict de reguli de chibzuinţă bugetară (criteriile de la Maastricht, din care deficitul bugetar de maximum 3% e cel mai important). Atît de obsedaţi au fost nemţii de inflaţie, încît BCE are trecut în tratat obiectivul de a menţine inflaţia jos, adică ceea ce alte Bănci Centrale din lume au ca opţiune politică, BCE are ca obligaţie legală. Marea spaimă a nemţilor a fost să nu cumva să renunţe la marca lor stabilă pentru o monedă comună care să împrumute defectele de caracter ale altor monede naţionale – devalorizare constantă, deficite mari, inflaţie mare, precum, să zicem, francul francez, lira italiană sau drahma grecească. Ca să preîntîmpine aşa grozăvie, nemţii au devenit gardienii politici ai monedei euro.

Acesta este motivul istoric-politic-sentimental pentru care criza grecească a devenit o poveste în doi: Atena-Berlin. Grecii au trădat. Au făcut de rîs copilul nemţilor. Şi acum vor şi bani pentru asta. Înjurăturile reciproce dintre tabloidele nemţeşti şi cele greceşti sînt mai mult decît simple artificii de căutare a audienţei. Ele au un substrat cultural profund, un adevărat război cultural – a spus The Economist şi nu a greşit. De o parte – risipitorii, de cealaltă – economii. De o parte – voioşia ineptă, de cealaltă – scorţoşenia cuminte.

Josef Schlarmann, politician de marcă creştin-democrat, a pus o întrebare aparent legitimă: ce face un om care e dator vîndut? Îşi vinde posesiunile. Ce posesiuni au grecii? Insule. Să le vîndă. Acest calcul simplu a stîrnit o furtună. Tabloidul Bild a transformat declaraţia în titlu de primă pagină, dîndu-i o formă editorială ceva mai sexy: „Grecilor falimentari, vindeţi-vă insulele – şi Acropole!“. Nu se ştie cum a apărut Acropole în poveste şi nici de ce ar cumpăra cineva o clădire veche în care te bate soarele în cap, pentru că nici măcar nu are acoperiş. Poate doar British Museum ar putea rezolva astfel problema frescelor pe care grecii le tot cer înapoi: BM ar putea cumpăra tot Acropolele şi să-l mute la Londra, punînd astfel frescele în locul lor firesc, nu?

Desigur, nimeni nu a luat în serios ideea cu scoaterea la licitaţie a templului Atenei, dar cea cu insulele a dus măcar la nişte calcule de fezabilitate. Dezamăgitoare, din păcate. Interesant, nu se ştie exact cîte insule sînt. Times scrie că ar fi 3054, dintre care doar 87 ar fi locuite. O sursă la fel de serioasă, BBC, spune însă că ar fi cam 6000 de insule, dintre care 227 locuite. Foarte probabil, diferenţa vine din metodologia numărării, nu e sigur ce anume se cheamă o insulă, orice piatră care iese din mare? Apoi, ce înseamnă că este locuită? Dacă aşezările permanente se iau în calcul, atunci cele locuite sînt foarte puţine. Dacă există acolo o casă de vacanţă pe unde vedeta de la Hollywood proprietară trece o dată la cîţiva ani, atunci numărul celor „locuite“ creşte. S-ar zice că o ţară care are o marjă de eroare de 3000 de bucăţi la număratul insulelor este o ţară bogată. Totuşi, în afară de faptul că nu ai vecini care ascultă muzică tare, a locui pe o insulă nu prea are avantaje reale: apa trebuie adusă din alte părţi, vegetaţia e puţină, e cam cald, iar personalul de întreţinere costă prea mult. Pentru o familie din clasa de mijloc e o nebunie, iar superbogaţii oricum primesc oferte mai bune din insulele Fiji şi Noua Zeelandă: s-a calculat matematic că dacă Al-Qaeda pune mîna pe arme nucleare doar acolo eşti în siguranţă. Dacă ai creierul lui Leonardo DiCaprio e un argument hotărîtor. Pe scurt, insulele greceşti nu sînt oricum la mare căutare, iar preţul mediu pentru o bucată e undeva în jur de 2 milioane de euro, cam cît un apartament în centrul Londrei – notează tot BBC. Deci, vînzarea insulelor – o idee interesantă, dar nu o soluţie.

Bineînţeles, grecii sînt cît se poate de enervaţi că le fac alţii calcule privind insulele. Un alt tabloid german a trucat o poză cu Venus din Milo arătînd degetul mijlociu. Spre greci, evident. La care un tabloid grecesc a răspuns punînd o zvastică în mîna statuii de pe Poarta Brandenburg. S-a ajuns astfel la Hitler. Din păcate nu un tabloid, ci chiar vicepremierul grec a declarat că nemţii nu au dat nici acum înapoi aurul pe care Hitler l-a furat de la Banca Naţională în timpul ocupaţiei. Nemţii au răspuns că au plătit deja cîteva miliarde de mărci în anii ’50 pentru povestea asta şi că nu vor da înapoi aurul furat de Hitler de fiecare dată cînd grecii au probleme financiare. Oricum, oficialul grec a ales o metodă nefericită de a-i convinge pe nemţi să-i susţină ţara. Vinovăţia faţă de ce a făcut Hitler a fost supralicitată în acest caz: 84% dintre germani au spus într-un sondaj că se opun oricărui ajutor faţă de Grecia.

Senzaţia că se discută în paralel este inevitabilă. Nemţii încearcă să înţeleagă de ce aşteaptă lumea de la ei să plătească pentru greci. Grecii să înţeleagă de ce nu vor zgîrciţii de nemţi să plătească, doar au de unde, iar restul lumii aşteaptă asta de la ei. Preşedintele francez, de pildă, băiat bun şi inimos, a sărit imediat şi a dat asigurări că Grecia va fi ajutată. Fără nici o legătură, dar absolut nici o legătură, Parisul aşteaptă ca Atena să cumpere nişte fregate franceze pentru a-şi moderniza marina. Ocazie cu care lumea a aflat mirată că grecii au nevoie de fregate, probabil să apere insulele pe care le vor scoate la vînzare. Dar să nu devenim mercantili şi să nu pierdem din ochi discuţia principală: nemţii cei acri să facă bine să plătească. Altfel s-ar putea ca grecii să nu aibă bani pentru fregatele franceze, înţelegeţi.

Guvernul grec susţine un plan de reducere a cheltuielilor, care a fost salutat şi de Berlin. Şefa Partidului Comunist grec l-a numit un „plan barbar“. Dacă ne gîndim că grecii antici înţelegeau prin „barbar“ tot ce nu era grecesc, s-ar putea să aibă dreptate. Pe vremea aia, germanii nici măcar la categoria „barbari“ nu intrau, pe cînd Acropole s-a ales cu acoperiş, pur şi simplu nemţii nu intraseră în istorie. Ceea ce arată că în ce priveşte popoarele, înţelepciunea nu vine odată cu vîrsta. Dimpotrivă.