Cum mi-am amînat sfîrşitul lumii
Am avut mereu senzaţia că nu ar trebui să mă isterizez în legătură cu încălzirea globală. Mă pun pe gînduri scenariile alarmiste cu care prea multă lume este de acord. Fie că îl iei de bun, fie că nu, subiectul este sîcîitor. Aşa că atunci cînd, acum cîteva luni, am dat de Bjorn Lomborg, am plonjat într-o plăcută şi egoistă stare de autoconfirmare. În fine, cineva vorbea serios despre încălzirea globală, spunea cu bun-simţ ce-i cu ea şi cum îi vom supravieţui. Cînd am auzit că va fi prezent la o conferinţă la LSE, m-am agitat să prind loc. Lucru bun, dat fiind că organizatorii au închis uşa cînd s-au ocupat locurile şi restul celor de la coadă au fost trimişi acasă. Lomborg a apărut în blugi şi tricou, părea mai degrabă un DJ decît omul care rezolvă viitorul planetei. A făcut glume bune şi a atras treptat audienţa majoritar ostilă, prin exemple anectodice. De la început a proclamat sus şi tare că există încălzire globală şi că el nu neagă fenomenul. Ce înseamnă asta? Că pînă în 2100 temperatura medie va creşte cu 2,6 grade, potrivit chiar datelor ONU pe care Al Gore le-a interpretat catastrofic în filmul său. Încălzirea globală este un fenomen care va produce nişte efecte şi va trebui să găsim soluţii pentru aceste efecte. Încercarea de a o opri este o idee bună, ne face să ne simţim bine, dar e prea costisitoare şi nu funcţionează. Dacă protocolul de la Kyoto s-ar aplica serios (ceea ce nu se întîmplă), omenirea ar cheltui 100 miliarde de dolari anual ca să amîne în cel mai bun caz efectele cu cinci ani. Un exemplu din multele prezentate de Lomborg. Nivelul mării va creşte cu 30 de cm, în nici un caz cu şase metri, cum spune Gore în film. Asta în condiţiile în care nivelul mării a crescut cu mai mult în secolul trecut, şi el un secol de încălzire globală. Există risc de inundaţii în anumite zone şi atunci trebuie să ne întrebăm cum putem preveni efectele. Pentru că nu inundaţiile omoară oameni, ci inundaţiile plus sărăcia omoară oameni. Urmează o serie de soluţii practice, de la diguri, la infrastructură şi educaţie. Apoi continuă cu alte efecte: uraganele, malaria, valurile de căldură. Bun, îmi puteţi spune, dar degeaba facem diguri dacă planeta se tot încălzeşte. În primul rînd că nu se încălzeşte catastrofic, trebuie păstrate proporţiile. Şi apoi nu trebuie să repetăm ca papagalii aceeaşi unică "soluţie" scumpă, ineficientă şi pe care nu o aplică nimeni, mai bine folosim inteligent banii puţini pe care ne-am dovedit dornici să îi investim în această poveste. Cu jumătate din banii necesari pentru Kyoto, am putea asigura apă potabilă, canalizare, asigurări de sănătate şi educaţie de bază pentru toată populaţia planetei, astfel încît oamenii ar fi mai capabili să facă faţă schimbărilor climatice. Ce vreţi? Să cheltuiţi enorm pentru puţin sau puţin pentru rezultate palpabile?, întreabă Lomborg. Le vrem pe amîndouă, a replicat un profesor de la LSE care juca în dezbatere rolul de preopinent, şi o parte din sală a aplaudat. Răspunsul: ei bine, de 50 de ani nu facem nici una, nici alta; şi eu aş vrea să le rezolv pe amîndouă şi în plus să fac pace în lume, dar uneori trebuie să îţi stabileşti priorităţile, cu banii pe care îi ai. Altă parte din sală a aplaudat. Aş vrea să prezint mai multe de la dezbaterea care a urmat, dar nu mai am spaţiu. Pentru cei cu adevărat interesaţi, recomand site-ul:
. Pentru cei care vor să trăiască în continuare experienţa cvasireligioasă a încălzirii globale, recomand un site anti-Lomborg:
. Pe mine nu m-a convins deloc, dar cred că fiecare are dreptul să se creadă în propriul sfîrşit al lumii. Londra, 9 octombrie 2007 Cristian GHINEA