C]nd progresul merge invers
Dacă asculţi naraţiunea "progresistă", rezultă de acolo că trecutul intolerant, rasist şi bigot al omenirii poate fi depăşit prin înţelegere, toleranţă şi multiculturalism. Doar să vrem, doar să ne debarasăm de proastele inerţii, şi vom păşi într-o lume în care vom fi cu toţii ca fraţii, ca în cîntecul "Imagine" al lui John Lennon. Ştiţi povestea. Dacă nu o ştiţi, puteţi urma un curs de reeducare multiculturală la SNSPA. Era să o păţesc pe propria piele. Problema cu viziunea multiculturală asupra lumii e că ar putea funcţiona numai atunci cînd toate civilizaţiile ar renunţa la clişee şi intoleranţă. Mai practic spus, dacă toate civilizaţiile ar fi păşit în anii â60-â70 în epoca valorilor post-industriale, aşa cum s-a întîmplat cu Occidentul, atunci o lume multiculturală ar fi avut sens. Cum nu s-a întîmplat aşa, promotorii vehemenţi ai multiculturalismului repetă povestea pacifiştilor. Pacifiştii sînt acei oameni care cred că războaiele se pot încheia doar pentru că ei sînt convinşi că războaiele sînt rele. Dacă toţi oamenii ar crede asta, pacea s-ar instaura în lume. Dar cum nu toţi oamenii cred asta (din motive diverse), pacifismul politic e un curent care nu produce decît efecte perverse. A slăbit democraţiile în faţa lui Hitler, a slăbit Occidentul în faţa URSS. Cînd sovieticii erau gata să lupte pentru pace pînă nu mai rămînea piatră peste piatră, pacifismul occidental credea că principala piedică spre o lume fără războaie este complexul militaro-industrial american. Cum cei doi pacifişti sovietici erau drastic spionaţi de al treilea, pacifismul nu a pus niciodată în dificultate URSS, ţara cu cele mai mari cheltuieli militare raportate la cele civile în timpul Războiului Rece. Singurii care au avut probleme în practică au fost liderii democraţi din Occident, care trebuiau să se justifice mereu de ce nu iubesc pacea destul de mult. Ştiu, nu e frumos să vorbeşti de rău nişte oameni plini de intenţii bune, dar noi ştim că drumul spre iad e pavat cu aşa ceva. Aşa cum ştim şi că Hitler, Stalin, Pol Pot, Miloşevici - de fapt, cam toţi măcelarii istoriei - nu au fost convinşi de idei frumoase, ci de armele adversarilor. Latinii ştiau povestea şi au scornit dictonul "dacă vrei pace, pregăteşte-te de război", dar cine să asculte vorbele unor imperialişti ca romanii. Ceva similar se întîmplă cu multiculturalismul. În faţa intoleranţei încă prezente în culturile non-occidentale (unde majoritatea populaţiei nu a ascultat destul Beatles şi nu s-a prins că sîntem toţi fraţi pe o planetă comună), multiculturalismul dezarmează Occidentul de credinţa în propriile valori. Bineînţeles, toate aceste gînduri nu fac decît să arate încă o dată cît sînt de înapoiat, ignorant, arogant, rasist, militarist, sexist, misogin, anti-Obama, legionaroid, ortodoxist şi biciclist (rog vigilenţii să adauge şi restul de epitete care ţin, de obicei, loc de argumente). Toate aceste gînduri detestabile, deci, mi-au venit citind articolul "Twenty years on: internalising the fatwa" ("După douăzeci de ani: internalizînd fatwa"), publicat de Kenan Malik în decembrie trecut în revista Spiked (l-am găsit pe www.aldaily.com). Fatwa la care se referă titlul este condamnarea la moarte de către ayatollahul Khomeini a lui Salman Rushdie. Malik (el însuşi de origine indiană) face un bilanţ deprimant a ceea ce s-a întîmplat în cele două decenii de cînd Occidentul a luat primul contact major cu pretenţia musulmanilor de a nu fi ofensaţi. După cum spunea un personaj din Speakersâ Corner despre care am scris anul trecut, pretenţia s-a transformat între timp în dreptul de a nu fi ofensaţi. Acum douăzeci de ani, Rushdie a fost apărat în numele libertăţii de expresie, de către majoritatea intelectualilor, cartea a apărut peste tot în lume în pofida ameninţărilor, prin eforturi uneori eroice ale unor editori. Malik compară această situaţie cu povestea altei cărţi: The Jewel of Medina. Este o poveste romantică şi inofensivă (spune autorul) despre cea mai tînără soţie a profetului Mahomed. În 2008, marea editură americană Random House a plătit pentru manuscris şi a trimis-o unor profesori universitari pentru a culege citate laudative. O profesoară care predă istorie islamică în Texas s-a scandalizat şi a spus că romanul este "ofensator". A fost destul pentru ca editura să renunţe la manuscris şi acesta să fie refuzat de orice altă editură majoră americană. A izbucnit un scandal public, o editură minoră din Anglia a anunţat că va publica romanul, dar casa editorului a fost atacată cu bombe incendiare, iar el trăieşte păzit de poliţie, pentru că un cleric radical britanic a ameninţat cu alte atacuri. Aşa se face că prima versiune oficială a cărţii a apărut în... Serbia. Care e semnificaţia acestor poveşti? În acest caz, nu islamiştii au pornit condamnarea cărţii, ci chiar mediul intelectual impregnat de multiculturalism. Astfel, autocenzura (i-am putea spune "cenzură preventivă", cred) acţionează în vederea unei presupuse ofense. Eu, dacă aş fi musulman, m-aş ofensa că nişte tipi din altă cultură se cred atît de deştepţi încît să presupună că sînt un infantil care are nevoie de protecţie preventivă, dar asta e altă poveste. Pe scurt - spune Malik - în douăzeci de ani am trecut de la apărarea libertăţii de expresie la cenzură preventivă. Profesoara texană scandalizată nu e doar o voce, ci exprimă o poziţie centrală în intelectualitatea care practică multiculturalismul ca dogmă: în orice conflict dintre o voce critică şi cei care se simt ofensaţi, vocea critică e de vină. Scandalul caricaturiştilor danezi, exilul olandezei de origine somaleză Ayaan Hirsi Ali în SUA sînt alte exemple care îmi vin în minte. Ce s-a întîmplat? Am internalizat fatwa - spune Malik. Acum nu mai e nevoie de Khomeini să ne reducă la tăcere, o facem noi.