Au fost de stînga, dar s-au tratat
Într-un fel, Christopher Hitchens crede că a rămas un soi de marxist. Doar că acum capitalismul a devenit revoluţionar şi stînga este reacţionară. Revista Prospect îi dedică un articol de 11 pagini şi îl pune pe coperta numărului din mai. În caricatura de pe copertă, are burtă şi un tricou cu "Vote Bush". Greu de crezut că pe vremuri se bătea cu poliţia, era maoist şi membru al unei organizaţii internaţional-socialiste de la Oxford. De fapt, multe lucruri sînt atipice la Hitchens. Mama sa, soţie de ofiţer naval, a aşteptat să plece băieţii la facultate, apoi a fugit cu un amant şi s-au sinucis amîndoi la Atena, unde Hitchens merge la înmormînare şi nimereşte în plină lovitură de stat. De ce nu se mai înţelege cu foştii prieteni din tinereţe? Reporterul încearcă să vorbească cu unii dintre ei. Cei mai mulţi îl consideră un oportunist care a dat de gustul puterii - s-a mutat la Wasghinton şi este o voce în anumite cercuri. Dar ce este Hitchens? Nu e chiar conservator, ar fi prea mult. Îi place să se creadă un dur al drepturilor omului (human rights hawk). Aşa ar trebui să se numească cei care cred că puterea americană poate şi trebuie să fie folosită pentru a se opune totalitarismului. Îşi aminteşte primul moment al divorţului. În 1982 a susţinut războiul cu Argentina. Ceva scandalos pentru stînga britanică. Dar el fusese în Argentina, ştia ce făcuse junta acolo. Deşi unele dezamăgiri au început chiar mai devreme. Avea 19 ani şi se afla în Cuba cînd sovieticii au invadat Cehoslovacia. Cubanezii de rînd ţineau cu cehii, Castro ţinea cu sovieticii. Ceva nu era în regulă. Apoi s-au adunat deziluziile. Ce ar fi trebuit să facă stînga? "Vrei o listă?" - îl întreabă pe reporter. Ar fi trebui să salute căderea Zidului la Berlin şi căderea lui Ceauşescu, ar fi trebuit să ţină cu demonstranţii din Tien An Men, trebuia să-l apere fără echivoc pe Rushdie în faţa ayatolahilor, trebuia să protesteze cînd Miloşevici a invadat Bosnia şi Saddam Kuweitul şi trebuia să susţină înlăturarea lor imediată. Nu au făcut nimic din toate acestea. Şi totuşi, Hitchens nu se încadrează uşor în tabere. A crezut mereu că nu trebuia bombardată Cambodgia şi că nu trebuia intervenit în Chile împotriva lui Allende. Ba chiar a încercat să pornească un proces împotriva lui Kissinger, pentru aceste două acţiuni. Urma să depună plîngerea cînd se împlineau 28 de ani de la lovitura din Chile, pe 11 septembrie 2001. Soţia l-a anunţat prin telefon că se întîmplase ceva la New York, nu o să mai intereseze pe nimeni Chile şi Kissinger. Totul s-a schimbat. A susţinut invazia Irakului. De atunci este un proscris pentru stînga în care şi-a trăit tinereţea şi maturitatea. Dar el a susţinut mereu că trebuie intervenit împotriva dictatorilor. Nu armele de distrugere în masă l-au interesat (deşi Saddam era un pericol major), ci o necesitate istorică de a înfrînge totalitarismul. Puterea americană este o putere revoluţionară, o putere anti statu quo. Recunoaşte că din tinereţea troţkistă a păstrat această determinare şi această încredere în ideile care mişcă lumea. Cînd s-au împlinit cinci ani de la invazie, o revistă a întrebat o serie de susţinători dacă încă mai cred că a fost bine. Doar Hitchens a spus clar că da: "Irakul era proprietatea unui fascist sadic care îşi măcelărea poporul şi se pregătea să o lase moştenire fiilor săi obraznici. Şi acum avem un kurd plin de umor şi socialist ca preşedinte şi se presupune că eu ar trebui să îmi cer scuze?! Ia mai dă-i dracuâ!". P.S. Din cauza unor examene ucigătoare care mi se vor întîmpla, jurnalul londonez ia o pauză. Londra, 26 mai 2008
