Aruncatul cu capul în zid - ca strategie raţională -
Podul Millenium e o punte lungă şi subţire din Londra pe care doar pietonii pot circula, ideală pentru turiştii care bat la pas centrul oraşului, făcînd legătura între Muzeul Tate Modern şi Catedrala St. Paul. Dacă ţopăi pe pod îl poţi simţi cum vibrează şi mă jucam adesea în acest fel cît am stat la Londra, la doi paşi de el. Se simte mai ales noaptea, cînd e pustiu, ziua e plin de lume şi ţopăielile tale se pierd în ale celorlalţi. Habar nu aveam atunci că povestea e mai interesantă: după ce a fost inaugurat de regină în anul 2000, Millenium Bridge a fost închis după cîteva zile, se hîţîna periculos. Deşi fusese proiectat să reziste mersului cîtorva sute de oameni, proiectanţii au uitat ceva: oamenii simţeau vibraţia podului, aşa că îşi adaptau mersul la ea. Fiecare individ făcea ceea ce era raţional pentru sine, se adapta la mişcarea podului, dar efectul de masă era contrar: paşii mulţimii se sincronizau şi se crea un efect colectiv care zguduia podul în mod periculos. I s-au adăugat nişte dispozitive care absorb şocurile, astfel încît mişcările individuale să nu se mai sincronizeze pe toată distanţa podului, aşa că acum podul este practicabil, iar unduirea sa a ajuns şi ea obiectiv turistic. Povestea îi serveşte unui anume John Cassidy ca o parabolă pentru actuala criză economică globală (eseul său a apărut în New Yorker la începutul lui octombrie, se intitulează "Rational Irrationality " The real reason that capitalism is so crash-prone"). Cînd simt că sistemul se clatină, jucătorii financiari (bănci, fonduri de investiţii, state) dau buzna să facă ceea ce e raţional pentru fiecare dintre ei: să-şi retragă banii. Ca şi pietonii de pe pod. Doar că efectul colectiv al unor decizii individuale perfect raţionale este dezastrul: podul e gata să se rupă, economia mondială întră în picaj. Pînă aici nimic nu este chiar grav, am putea spune că aşa se întîmplă în criză: cei mici dau buzna la bănci, cei mari dau buzna la bursă să scape de active proaste, per total sistemul cade. Mai grav însă, spune Cassidy, este că şi modul în care se ajunge la criză se bazează pe acelaşi model: decizii individuale perfect raţionale care luate în mod colectiv produc dezastrul. Am mai făcut aici într-un articol de acum cîteva luni teoria bancherilor cuminţi, care nu îşi iau riscuri, dar sînt pedepsiţi de sistemul bancar aflat în expansiune. Cassidy e chiar mai radical în explicaţia sa şi vine cu cîteva exemple de bancheri care au fost forţaţi să extindă riscurile. Nu forţaţi la modul cu-pistolul-la-tîmplă, ci forţaţi la modul faci-asta-sau-eşti concediat. Lui Charles Prince, CEO la Citigroup, i s-a spus clar în 2005 de către consiliul de administraţie să adopte o strategie de dezvoltare mai riscantă, pentru că banca sa pierdea teren în faţa rivalelor UBS şi Bank of America. Şi mai rău chiar, spune Cassidy, aproape toţi cei implicaţi îşi dădeau seama că se află într-un balon (bubble) care urma să explodeze. Ce faci tu, în calitate de CEO la o bancă imensă, cînd îţi dai seama că tot domeniul financiar e într-un asemenea balon? Care este decizia raţională? Retragi propria bancă? Problema cu baloanele este că nimeni nu ştie cînd se sparg. Iar între momentul în care un balon începe să se umfle şi cel în care se sparge (adică de la cîţiva ani la cîteva decenii), o mulţime de oameni se îmbogăţesc. Concluzia? Toţi ştiau că se află în balon, o spun răspicat, ideea că nu şi-au dat seama e un mit. De fapt, decizia perfect raţională a fiecăruia a fost să călărească balonul atît cît pot şi să extragă profitul necesar. Dacă nu făceau aşa, erau concediaţi şi scoşi din sistem. Asta îmi aduce aminte de un moment prin anii ’90, cînd un unchi al meu a venit la tata şi i-a povestit de un "joc" nou de la Cluj, Caritas se numea, unde te duceai, puneai bani şi peste cîteva luni luai de cinci ori mai mulţi. Mai sceptic şi nepriceput la bani din fire, tata se scarpină în cap şi îi zice că aşa ceva nu se poate, că nu înţelege cum fac ăia bani în acel ritm. La care unchiul i-a explicat foarte raţional că lumea vine, pune banii şi din ce pun toţi sînt plătiţi cei care au pus mai înainte, la rînd. Tata iar se scarpină în cap şi zice: dar la un moment dat se termină banii ăştia. Unchiul: da, dar noi luăm acum la început, profităm cît se poate. În fine, tata nu s-a băgat, unchiul a călărit Caritas-ul vreo două ture, dar la a treia a rămas fără bani. Din exemplele cu care vine Cassidy, balonul financiar de dinainte de criză seamănă perfect cu o schemă piramidală. Jucătorii ştiu că se va prăbuşi, dar decizia raţională a celor care intră în joc este să călărească balonul cît se umflă şi să fie atenţi să coboare înainte să se spargă. Cele mai rele sînt exemplele în care decizia de a nu călări balonul te poate falimenta. Pentru că asta anulează orice speranţă în moralitatea individuală. Bancherii buni, care nu vor să joace la acest Caritas mondial, pierd rapid clienţii şi ies de pe piaţă. Cum lumea financiară e foarte competitivă, băncile care mergeau tot mai mult spre plasamente riscante furau clienţii celor care nu făceau asta. Ca să rezişti pe piaţă, trebuia să intri în joc, să călăreşti balonul. Aceeaşi logică perversă s-a aplicat şi agenţiilor de rating: o bancă X solicita unei agenţii Y să clasifice nişte plasamente. Dacă agenţia Y îşi dă seama că plasamentul este o prostie fără şanse de recuperare şi dă rating mic, banca X se duce la agenţia Z. Acum, Z are de ales: fie pierde şi ea un client, fie îi dă rating mai mare. Un mod perfect de a-şi fura singuri căciula. Dar un mod perfect raţional: banca ştie că plasamentul e prost, dar scoate profit din el, căciula se scumpeşte şi ne-o vindem unul altuia în profit. Esenţial din această criză este să tragem lecţii folositoare pentru cea care va urma. Din păcate, părem că tragem lecţii greşite. Chiar uriaşele sume investite de state pentru a salva băncile au făcut întreaga schemă şi mai raţională (realitatea ne obligă să inventăm acest comparativ). Ce va face un bancher în viitor? Va fi pus tot în faţa dilemei: va călări balonul sau va fi concediat? Dar acum are un alt element care îl va ajuta să ia decizia: ştie că atunci cînd balonul se va sparge, statul va sări cu bani să îl salveze. Intervenţia masivă a statelor a transformat nişte decizii individuale raţionale în nişte decizii individuale bune: acum ştim că riscul pentru noi e de fapt minim, contribuabilul plăteşte pentru că altfel se duce tot sistemul de rîpă. Diferenţa între o decizie raţională şi o decizie bună ţine de etică. Iar etica desprinsă din criză e cu totul perversă. Pînă acum, decizia bancherilor de a călări balonul era raţională, dar cu totul în afara eticii publice, era decizia lor, îi privea pe ei. Acum, statul ratifică legătura între decizia individuală raţională şi etica publică: tu investeşte, scoate profit, te salvăm noi cînd balonul va exploda. Ceea ce înseamnă că următoarea criză a început deja, balonul se umflă din nou şi e şi mai raţional acum să-l călăreşti cît poţi.
