7000 de Atene şi doi oameni admirabili
În iunie, imediat după ce Barack Obama cîştigase nominalizarea democraţilor, The Economist a pus pe copertă steagul american şi un colaj cu Obama şi John McCain, totul sub titlul: "America at its best" (o traducere liberă ar fi "America oferă ce are mai bun"). Şi avea dreptate: America are de ales între două personalităţi uimitoare, fiecare demnă de admiraţie, în felul său. Dar nu despre America în sine vreau să discut, ci despre democraţie. Cel mai bun lucru pe care îl găsim de spus despre democraţie cînd vrem să o apărăm este celebra frază a lui Churchill: "Cel mai prost sistem, cu excepţia tututor celorlalte pe care le-am încercat". E o concluzie optimistă, dar nu neapărat o laudă. Este triumflul experienţei, mai degrabă decît succesul unei anumite reţete. În general, democraţia nu are un renume bun în sine, ne place doar pentru că nu produce dezastrele altor sisteme. Puţini oameni se entuziasmează pentru democraţie, care e mai degrabă un set de proceduri. Democraţia nu ţine de cald, nu oferă nici pîine, nici vise. În general, nu oferă nimic, doar şanse. De la Platon încoace, democraţia a avut un renume prost printre intelectuali. E prea modestă, e suspectă de populism pentru că poporul votează, iar poporul are defecte. În Atena antică, majoritatea filozofilor nu iubeau democraţia. Îi găseau numai defecte şi nu aveau experienţa noastră: pe atunci lipsa democraţiei nu produsese cataclismele pe care noi le ştim astăzi. Dar exista totuşi o categorie de intelectuali care lăudau democraţia: poeţii. Ei erau fani ai democraţiei. Am citit această ipoteză într-o carte despre democraţia ateniană (First Democracy: The Challenge of an Ancient Idea, de Paul Woodruff). Explicaţia e simplă, procedurală, trivială aproape: poeţii atenieni trăiau din voturi populare, primeau bani la manifestările popular-religioase unde îşi cîntau versurile. Poeţii au iubit democraţia. Filozofii creau în singurătate sau în "academii" şi "licee". Ei nu aveau nevoie de dragostea poporului şi nu îi cîntau virtuţile. Cine mai ştie azi ce cîntau poeţii atenieni? Ştim însă varianta filozofilor: democraţia produce bestii, majoritatea greşeşte mai mereu, personalităţile excepţionale sînt anulate de mediocritatea votului. Ne-am împăcat cu democraţia nu pentru că i-am fi contrazis definitiv pe filozofi, ci pentru că democraţia s-a dovedit ceva mai aptă să îşi corecteze defectele. Ne-am împăcat cu defectele ei, mai degrabă decît i-am recunoscut meritele. Nu o iubim, doar o respectăm. Mă întorc la America. A fost cea mai lungă campanie electorală. Alegerile preliminare din fiecare partid au făcut-o epuizantă şi trepidantă. Au fost şi cele mai populare alegeri preliminare de pînă acum, cu cel mai mare număr de cetăţeni care s-au implicat în desemnarea candidaţilor. Internetul a făcut implicarea şi participarea mai uşoare ca niciodată. În Atena, oamenii se adunau pe deal şi votau. Poate că aceste alegeri atît de lungi şi atît de pasionante şi pasionale s-au apropiat cel mai mult de democraţia directă antică, pe cît posibil într-un corp politic de 7000 de ori mai mare decît Atena în perioadă sa de maximă înflorire. Da, America înseamnă, numeric vorbind, 7000 de Atene. O democraţie atît de mare plus expansiunea participării politice ar trebui să ne apropie de dezastru. Filtrele democraţiei procedurale ar trebui să cedeze. Fără aceste bariere în faţa maselor, defectele democraţiei ar trebui să-i copleşească meritele. Filozofii ne-au învăţat că, dacă poporul alege, va alege mediocri populişti, corupţi, linguşitori, prea aventurieri sau prea fricoşi. O democraţie distilată într-o campanie electorală de aproape doi ani ar fi trebuit să scoată la suprafaţă ce e mai puţin rău din America, şi asta în cel mai bun caz. Chiar democratul Churchill s-ar fi aşteptat la asta. Nu a fost aşa. Fiecare dintre cele două Americi şi-a trimis ce avea mai bun la înaintare. Oricîtă neîncredere am în soluţiile propuse de Obama, trebuie să îi recunosc geniul oratoric, capacitatea de a mobiliza, organiza şi canaliza energii, rezistenţa şi încăpăţînarea care l-au făcut să învingă maşinăria politică a lui Hillary Clinton. În plus, dacă îi citeşti cărţile, vezi de acolo un intelectual rafinat, atent la nuanţe, practicînd autoreflexia pînă la exasperare. Este populist, dar nu spune mare lucru atunci cînd pare că răstoarnă lumea în discursurile sale. Cum poate un om care scrie atît de sofisticat să energizeze atît de bine masele? Nu era democraţia arena brutelor care spun poporului doar ce vrea să audă? De cealaltă parte, McCain este un erou clasic devenit un politician pragmatic. A stat cinci ani în prizonierat, a refuzat eliberarea peste rînd, respectînd un cod al onoarei ce pare coborît din alte vremuri, ca McCain însuşi. Acel război nu a fost pierdut, doar epuizat. Poporul şi-a epuizat dorinţa de a lupta. Tînărul veteran s-a întors într-o Americă ce îl trădase. A intrat în politică şi a făcut carieră în Senat. Veşnic incomod, s-a enervat atît de tare că a fost suspectat de corupţie încît a reuşit să reformeze sistemul de finanţare a campaniilor politice. Acesta nu e comportament de erou trădat de popor, ci de încăpăţînat care luptă. Ţara care nu a mai vrut să lupte în acel război e aceeaşi ţară din sloganul său Country first ("Mai întîi patria"). Cînd scriu aceste rînduri, nu ştiu cine a cîştigat, dar aceşti doi oameni nu sînt nici pe departe cei mai puţin răi din ce putea să producă America. Mie îmi pare că această democraţie s-a descurcat mai bine decît se aşteptau fanii ei.