(Dilemateca, anul VIII, nr. 90, noiembrie 2013)

 

Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens. În momentul unor dezbateri aprinse în Franţa pro şi contra expulzării romilor şi al polemicilor iscate de atacuri cu tentă rasială în media şi în Adunarea Naţională la adresa ministrului justiţiei Christiane Taubira, născută la Cayenne în Guiana franceză, această lucrare monumentală, serios documentată, demonstrează aportul străinilor, mai important decît s-ar crede, la formula specificului francez. Criteriul alfabetic propriu oricărui dicţionar pune la cale întîlnirea ironică dintre ţigani şi Valls Manuel, actualul ministru de Interne al Franţei, spaniol naturalizat francez doar în 1982.

Care străini şi cum au făcut ei Franţa?

Străinii care au făcut Franţa? Nu cumva verbul ar trebui pus între ghilimele? Titlul pare o reverenţă, simpatică şi binevoitoare, în direcţia străinilor, dar de natură să justifice o parte a discursului ambiant, recurent în Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, care identifică drept sursă a problemelor sociale prea marea generozitate arătată străinilor. Sau aserţiunile pline de o sinceră preocupare pentru destinul Franţei ale filozofului Alain Finkielkraut care, în ultima sa carte, L'identité malheureuse, Stock, 2013, crede a distinge în comportamentul francezilor ceea ce el numeşte le romantisme pour autrui - romantismul pentru celălalt. Asumîndu-şi cu mult curaj şi o doză de stoicism rolul de casandră, ba chiar şi pe cel deloc glorios de "reacţionar de serviciu", filozoful rezumă astfel raporturile ţării sale cu străinii: "Franţa se detestă şi nu mai apreciază identităţile, decît pe cele exotice." Aşadar, care sînt acei străini şi cum au făcut ei Franţa? Autorii Dicţionarului nu sînt prea convingători cînd e vorba să explice sensul predicatului al cărui subiect sînt, luaţi individual şi colectiv, cei peste o mie două sute de străini repertoriaţi. Cu ceva mai multă claritate este expus motivul pentru care nu au fost reţinuţi alţi posibili candidaţi la gloria de a fi făcut Franţa: "nu vor figura în acest Dicţionar străinii pe care o şedere în Franţa i-a marcat mai mult decît au marcat ei Franţa." Într-o materie atît de delicată, nici un criteriu nu garantează fiabilitate sută la sută, omisiunile sînt inevitabile, aşa cum voi semnala mai departe. În lipsa unor reale indicaţii metodologice, prezenţele, ca şi absenţele din Dicţionar sînt de pus în relaţie cu anvergura cunoştinţelor celor peste 60 de autori şi a surselor utilizate, şi poate, nu mai puţin, cu preferinţele lor personale. Mai în general, enumerarea diferitelor colectivităţi de străini ("comunităţi imigrante", în termenii autorilor) şi a tipului de angajament în noua patrie dă o idee despre proporţiile fenomenului luat în discuţie: "Mîna de lucru străină a fost o sursă de energie esenţială pentru funcţionarea maşinii economice franceze. Muncitorul agricol italian în Provence, artizanul ashkenaz la Paris, minerul polonez în minele din Nord sau din Est, zidarul portughez peste tot... Astăzi, «străinul» în această ţară este, în majoritate, un fost colonizat; ca şi în cazul europenilor care l-au precedat, motivaţia lui principală este economică."
Dar "personajele" acestei cărţi sînt cei care, născuţi străini în Franţa sau în afara ei - aceasta ar fi definiţia juridică a străinului - au creat valori pe care timpul le-a omologat ca parte integrantă a "geniului francez". Italieni, spanioli, americani, englezi, irlandezi, lituanieni, germani, polonezi, elveţieni, bulgari, greci, argentinieni, chinezi, japonezi, români, locuitori ai fostelor imperii austro-ungar, rus, otoman aleg Franţa nu din motive economice, ci pentru climatul de libertate şi efervescenţa creatoare. Toate domeniile sînt reprezentate: arhitectură, design, urbanism, arte plastice, film, fotografie, muzică, literatură, filozofie, spiritualitate, religie, ştiinţe, media, politică. Chiar şi o rapidă şi oricît de lacunară înşiruire de nume arată că sîntem în prezenţa unui fenomen deloc marginal: Le Corbusier (elveţian), Adolf Loos (ceh), Oscar Niemeyer (brazilian), Ieoh Ming Pei (chinez), Renzo Piano(italian) - arhitecţi; Brâncuşi, Brauner, Herold (români), Chagall (rus), Dali, Picasso (spanioli), Hans Bellmer, Max Ernst (germani), Giorgio De Chirico, Amedeo Modigliani (italieni), Roberto Matta (cilian), Jules Pascin (bulgar) - artişti plastici; Nicolas Berdiaev (ucrainean), Henri Bergson (tată evreu plonez, mamă englezoaică), Emile Cioran, Benjamin Foindane, Stéphane Lupasco (români), Emmanuel Levinas (lituanian), Joseph de Maistre ("subiect" al Regatului Sardiniei) - filozofi şi gînditori. Literatura cunoaşte un număr impresionant de străini care şi-au ales drept patrie limba franceză, aducînd fiecare în parte un timbru inconfundabil, de la Adonis (sirian), Vassilis Alexakis (grec), Guillaume Apollinaire (mamă rusoaică aparţinînd aristocraţiei poloneze, tată elveţian italofon), la Elie Wiesel (născut în România într-o familie de evrei unguri) şi Emile Zola (născut în Franţa ca italian), trecînd prin Samuel Beckett (irlandez), Agota Kristof (elveţiancă născută în Ungaria), Milan Kundera (ceh), Emile Verhaeren (belgian), şi prin românii Virgil Gheorghiu, Ionesco, Isou, Istrati, Luca, Anna de Noailles, Tzara. Unii au dobîndit cetăţenia franceză, alţii, precum Gherasim Luca, au preferat statutul de apatrizi. Pentru mulţi, Franţa este punctul terminus al unui parcurs existenţial şi intelectual aventuros, o căutare în formă de rătăcire, proprie în fond oricărui creator. Situaţie ilustrată de această confesiune a poetului Alain Bosquet (Anatole Bisk, 1919, Odesa - 1998, Paris): "Născut în Rusia, crescut în Belgia, fugit în SUA, la declanşarea păcii se află în Germania, trăieşte în Franţa: pare neserios. Dar e destinul meu."

Un pattern instalat de Revoluţia franceză: ambivalenţa în raporturile cu străinii

S-ar putea spune că l'étranger/străinul face parte din ADN-ul Franţei: ţara poartă numele primilor cuceritori, francii, şi a moştenit limba colonizatorilor romani. Din acest punct de vedere, proximitatea cu România apare ca o evidenţă. Dar Franţa a evoluat în timp ca o ţară de imigraţie. Chiar dacă fenomenul a existat şi înainte, el devine sistematic şi oficializat odată cu Revoluţia franceză din 1789. Acum au loc autoproclamarea Naţiunii franceze, 17 iunie 1789, şi, două luni mai tîrziu, adoptarea Declaraţiei drepturilor omului. Integrarea protestanţilor (1789) şi a evreilor (1791), ca şi abolirea sclaviei (1794) fac din Franţa primul stat modern european. În mod doar aparent paradoxal, simultan cu aceste acte care dau sens şi conţinut noţiunilor de progres şi libertate individuală sub semnul devizei Liberté, Egalité, Fraternité, are loc primul şi probabil cel mai important exod din istoria Franţei - în jur de 140.000 de persoane. Aristocraţi, burghezi şi prelaţi sau pur şi simplu oameni aparţinînd Vechiului Regim aleg calea exilului pentru a scăpa de excesele Revoluţiei. Mulţi se vor întoarce după căderea lui Robespierre, iulie 1794, care înseamnă şi terminarea Marii Terori. Străinii sînt prezenţi în chiar primul cerc revoluţionar: e cazul elveţianului Jean-Paul Marat, supranumit L'Ami du peuple, dar cunoscut mai ales ca instigator al tendinţelor celor mai extreme, suprimat el însuşi prin gestul de o extremă violenţă al unei femei, Charlotte Corday. Un alt străin este Jean-Baptiste, baron de Cloots, cunoscut sub pseudonimul Anacharsis, născut în Germania, moştenitorul unei bogate familii de origine olandeză. Se stabileşte în Franţa în 1789, militează pentru exportarea Revoluţiei, se vrea "orator al umanităţii în Adunarea naţională a Franţei" şi se prezintă ca "baron în Germania, citoyen în Franţa". Entuziasmul angajamentului revoluţionar nu-l poate proteja însă de incoerenţele Revoluţiei şi Cloots sfîrşeşte sub ghilotină. Împotriva lui, Robespierre a formulat următoarea acuzaţie: "preferă genul uman poporului francez." În 1792, Cloots devenise cetăţean francez prin decret, împreună cu alţi 11 străini care, prin "scrierile, sentimentele şi curajul lor s-au arătat cu adevărat demni." Printre ei se aflau Washington, Schiller, Kosciuszko.
Revoluţia franceză, ca eveniment fondator al societăţii moderne, a perpetuat o anume ambivalenţă în raporturile cu străinii: pe de o parte, primirea străinilor pe teritoriul francez nu scutită de excese ideologice sau politice este o realitate, însoţită de periodice interogări şi repuneri în discuţie, determinate de conjunctura ideologică sau economică. Tot de atunci, acordarea cetăţeniei franceze unor străini, ca în exemplele de mai sus, apare ca recunoaştere a excelenţei sau ca recompensă pentru serviciile aduse. Şi reciproca e valabilă: gesturile de recunoştinţă ale străinilor animaţi de un simţ moral exacerbat sau de o sacră iubire pentru Franţa. Edouard De Max (Eduard Alexandru Max, 1869, Iaşi-1924, Paris), devenit în Franţa unul dintre cei mai mari tragedieni ai timpului său, Guillaume Apollinaire (Wilhelm Apollinaris de Kostrowitzky, 1880, Roma-1918, Paris), autor al unei opere literare originale şi catalizator al modernismului francez şi european, Blaise Cendrars (Frédéric-Louis Sauser, 1887, Elveţia-1961, Paris), poet şi romancier de succes, se angajează voluntar de partea Franţei pe frontul Primului Război Mondial. Toţi trei sînt respinşi din cauza statutului de străini, dar reuşesc să se înroleze fie pe căi ocolite, Armata din Orient, De Max, Legiunea străină, Cendrars, fie prin insistenţă, Apollinaire. În aceeaşi ordine de idei poate fi citat gestul lui Constantin Brâncuşi care, prin testamentul redactat în 1956, lasă statului francez atelierul din Impasse Ronsin cu tot ce conţinea la acea dată, opere finite sau doar începute şi neterminate, mobile, scule, bibliotecă, discotecă, fotografii. Sub rezerva păstrării lui intacte sau a reconstituirii identice în caz de demolare. Angajament respectat de ambele părţi.

Aportul românilor

În 1921, în prefaţa volumului Cărţi şi imagini din Franţa, tînărul poet şi eseist B. Fondane scria cu un dezvoltat simţ al provocării, dar fără să se înşele prea mult, că faţă de tot ce a primit ca influenţă culturală, România i-a înapoiat Franţei foarte puţin: cartea Bronzes de Macedonski, pe poetul Charles Adolphe Cantacuzene şi pe "cîntăreaţa" Vacaresco. Cu un secol mai tîrziu, situaţia e radical diferită. Dicţionarul conţine în jur de 50 de note consacrate românilor care s-au ilustrat într-un domeniu sau altul şi lasă de-o parte cel puţin tot atîţia. Cum remarcam încă de la început, o lucrare de felul acesteia nu poate fi niciodată completă, termenul e chiar impropriu, fiind vorba de o materie mişcătoare. Cu toate acestea, unele lacune sînt prea importante pentru a nu le semnala. În domeniul literaturii, unde contribuţia românilor este dintre cele mai importante, e surprinzătoare absenţa scriitorilor disidenţi primiţi de Franţa cu braţele deschise: Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase. Inexplicabilă omiterea lui Vintilă Horia, căruia în 1960 i s-a atribuit Premiul Goncourt pentru romanul Dieu est né en exil. La acest capitol, altă omisiune de proporţii se cheamă Ilarie Voronca, poet legat de cercurile Rezistenţei din timpul războiului, al cărui nume a fost dat unui premiu de poezie în Franţa. Filozoful şi logicianul Stéphane Lupasco are dreptul la o notă extensivă, este însă absent continuatorul lui, Basarab Nicolescu, fizician, fondatorul Transdisciplinarităţii, cercetător la CNRS, director de colecţii la mai multe edituri pariziene, autor al mai multor cărţi de referinţă, dintre care Noi, particula şi lumea a obţinut Premiul Academiei Franceze. La capitolul teatru îi regăsim pe bună dreptate pe Ionesco, Elvire Popesco, Marie (Marioara) Ventura, Matei Vişniec, Lucian Pintilie, dar nu pe regizorul Petrică Ionesco, activ în Franţa şi în lume de mai multe decenii şi autorul unor spectacole de teatru şi operă memorabile. Este prezentă Rona Hartner, actriţă şi cîntăreaţă, dar nu Mircea Cantor, artist plastic laureat în 2011 al Premiului Marcel Duchamp. Alte omisiuni inexplicabile: Matei Cazacu, istoric, profesor universitar, autorul unor monografii editate şi reeditate despre Dracula şi despre Gilles de Rais; Edgar Reichmann, scriitor, cronicar literar timp de decenii în paginile jurnalului Le Monde; Sébastien Reichmann, poet; Henri Coandă (1886-1972), autorul mai multor invenţii concepute, realizate şi omologate în Franţa; Nicolas Vaschide (1874-1907), specialist în patologie morbidă; Basil Munteanu (1897-1972), eminent comparatist, specialist în retorică; Matila Ghyka (1881-1965), matematician şi estetician, autorul unui studiu intens frecventat şi citat de iniţiaţi despre Le Nombre d'Or. Şi lista ar putea continua.
Şi invers. Dicţionarul are meritul de a readuce în atenţie o serie de personalităţi complet uitate sau ignorate în România. Amintesc doar cîţiva: Eli Lotar (Eliazar Lotar Teodorescu, 1905-1969, Paris), fiul vitreg al lui Tudor Arghezi. Nevoit să plece în lume, va face carieră la Paris ca fotograf şi operator de fim legîndu-şi numele de artişti precum Luis Buñuel, fraţii Prévert, Alberto Giacometti; Marius Constant (1925,Bucureşti-2004, Paris), compozitor şi dirijor. Elev al lui Dinu Lipatti şi George Enescu, s-a remarcat ca reprezentant al muzicii concrete. A fost directorul postului de radio France Musique încă de la înfiinţare, a militat pentru recunoaşterea "clasicilor contemporani" din muzică. În 1993 este ales membru al Académie des beaux-arts în fotoliul lui Olivier Messiaen. Dar întîlnirea cea mai neaşteptată este aceea cu fondatorul disciplinei etnopsihiatrie : Georges Devereux (György Dobo, 1908, Lugoj-1985, Paris). S-a format în Franţa şi în Statele Unite şi a activat în ambele ţări. Dezvoltă în Kansas, în contact cu pacienţi de cultură amerindiană, principiile a ceea ce va deveni etnopsihologia. Începînd cu anul 1964 predă la Şcoala practică de înalte studii, viitoarea EHESS. O parte din lucrările sale sînt publicate în engleză în Statele Unite, în Franţa va deveni cunoscut după volumul din 1970, Essais d'ethnopsychiatrie générale. În 2013, cineastul francez Arnaud Desplechin realizează filmul Jimmy P., pe ecrane în Franţa din luna septembrie. Filmul are la bază studiul realizat de Devereux în 1951 în America, Psychothérapie d'un Indien des plaines. Notorietatea cercetătorului născut la Lugoj se află la zenit, după ce decenii la rînd lucrările lui au rămas într-un con de umbră. Poate pentru că, într-o vreme cînd toată intelligentsia din Franţa era comunistă sau cel puţin simpatizantă, Devereux nu făcea nici un secret din convingerile sale profund anticomuniste.

În zilele noatre, limba franceză a pierdut din teren în lume şi a devenit un loc comun aserţiunea conform căreia cultura franceză n-ar mai fi tot atît de influentă ca în ultimele două secole. Poate că diagnosticul lui Alain Finkielkraut este corect şi că francezii se detestă şi nu mai cred în destinul ţării şi al culturii lor. Lecţia străinilor de ieri şi de azi, care au făcut şi fac Franţa, e cu atît mai preţioasă: operele lor reprezentînd toate domeniile creaţiei şi ale cunoşterii sînt argumente pentru vitalitatea unei culturi cu vocaţie universală.