Cu Tony Judt prin secolul XX (VI). Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare

Ca să folosesc litota atît de dragă englezilor, aș spune că secolul XX n-a fost printre cele mai reușite perioade ale Regatului Unit. Iar Brexit-ul se poate înscrie într-o serie mai largă de rateuri care pentru Londra au început imediat după cîștigarea războiului cu Hitler. Şi pe cît de grea pare ieşirea din UE, intrarea a fost şi mai dificilă. Britanicii au aşteptat 12 ani la porţile Uniunii pînă ce li s-a aprobat cererea de  de admitere.

În Postwar (A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006), Judt descrie primii ani de după război, marcați de lipsuri și de raționalizarea alimentelor. Nu era ceva întîlnit doar în Marea Britanie; la fel se petreceau lucrurile și în celelalte țări ale Europei occidentale. Specific pentru britanici era costul pipărat al victoriei. Londra s-a înglodat în datorii, în special față de americani. Noroc cu coloniile pe care Regatul Unit încă le controla, în Africa şi Asia în special. De aici mai soseau în metropolă alimente, materii prime și alte bunuri necesare supraviețuirii după istovitorul efort al războiului pe continentul european.

Judt remarcă însă o anomalie. Țări occidentale precum Olanda, Franța sau Marea Britanie, care după război abia se puteau guverna și hrăni, stăpîneau o imensă parte non-europeană a lumii, prin sistemul colonial formalizat în secolul XIX. Dar în scurt timp, coloniile se răzvrătesc și încep să își proclame independența. Pentru olandezi, pierderea Indoneziei a fost grea şi de impact. La fel și pentru francezi pierderea Vietnamului și mai tîrziu a Algeriei. Britanicii au fost mai diplomați. Nu au intervenit militar în India, deși era „perla coroanei”, și nici în Sudan și Malaezia. Cu tact și avînd grijă să nu escaladeze conflictele, și-au menținut în mare imperiul colonial peste zece ani după război. Dar a fost un moment pe care nu l-au gestionat prea inspirat și de la care începînd coloniile i-au părăsit una cîte una. Momentul s-a numit criza Suezului.

În a doua parte a anului 1956, Egiptul a preluat controlul asupra Canalului de Suez, deținut pînă atunci de britanici. Artera maritimă era însă considerată de Londra vitală în primul rînd pentru aprovizionarea cu petrol din zona Orientului Mijlociu, dar și pentru legătura cu restul coloniilor asiatice. Premierul Anthony Eden a pus la cale un complot cu francezii și israelienii prin care aceștia din urmă au atacat forțele egiptene, forțînd un ultimatum din partea Franței și Marii Britanii. Cum luptele dintre israelieni și egipteni nu se potoleau, Londra și Parisul urmau să intervină, readucînd Canalul sub jurisdicție occidentală. Planul avea însă un mare cusur. De el nu știau americanii, care în mod previzibil nu au fost mulțumiți cînd au aflat. Le-au făcut reproșuri celor trei și bineînțeles nu au marșat la el. Au menționat și faptul că acționînd astfel, Londra și Parisul au facilitat intervenția militară a URSS în Ungaria, unde exact în același timp avea loc o revoluție anti-sovietică. Ca o paranteză, episodul Suez vine să confirme o altă observație a lui Judt, și anume că imediat după război, SUA și țările Europei occidentale aveau ierarhii diferite de preocupări; în vreme ce în cazul americanilor pe primul loc tindea să fie războiul rece, pentru europeni mai presante erau problemele cu costurile războaielor de gherilă din coloniile din ce în ce mai greu guvernabile.

Epilogul direct al complotului eșuat a fost că Suezul a rămas la egipteni. Cel indirect a constat în faptul că britanici au realizat că nu mai pot menține o prezență colonială globală. Nu mai fac față militar, dar nici material. După Suez, spune Judt, a urmat o hemoragie de colonii pierdute; în total, între 1960 și 1964, de metropolă s-au desprins 17 colonii, recuperate, e drept, în Commonwealth, dar fără să mai aibă statutul de pînă atunci. Imperiul britanic își dădea obștescul sfîrșit.

Un alt moment de umilire a orgoliului de putere mondială al Marii Britanii a fost accederea în Uniunea Europeană (sau, mai exact, în Comunitatea Economică Europeană, cum s-a numit la început). Este drept, britanicii nu au semnat actul de constituire a Uniunii Europene, respectiv Tratatul de la Roma din martie 1957. La acel moment, explică Judt, Marea Britanie încă era orientată economic în afara Europei. Abia în 1965, comerțul Marii Britanii cu Europa îl va depăși pe cel cu Commonwealth-ul, și nu neapărat la inițiativa Londrei. După Suez, spune Judt, Canada, Australia, Africa de Sud și India au realizat declinul britanic și și-au reorientat afacerile către SUA, Asia și ceea ce mai tîrziu se va numi „lumea a treia”.

În schimb, francezii și germanii se aflau la al doilea parteneriat comun. Exista deja precedentul Comunității Cărbunelui și Oțelului, la care, cu șapte ani înainte, aderaseră exact aceleași șase țări semnatare ale tratatului de la Roma și momentul la care Germania încă vulnerabilă la trecutul hitlerist recent a fost pentru prima oară tratată ca partener european egal. Judt speculează că dacă în locul cancelarului Adenauer la cîrma Germaniei s-ar fi aflat anglofilul ministru al economiei Ludwig Erhard, poate că la baza Uniunii Europene ar fi stat binomul anglo-german, ci nu cel franco-german. Dar implicarea Franței în demararea proiectului nu a fost lipsită de urmări.

În 1961, Marea Britanie face o primă tentativă de aderare la Comunitatea Europeană. O cereau interesele economice, balanța comercială, realizarea faptului că între iluzoriul statut imperial și ascensiunea americană, tot viitorul european este mai la îndemînă. Cererea britanicilor este însă respinsă, în urma veto-ului exprimat de președintele Franței Charles De Gaulle, în ianuarie 1963. A fost o lovitură grea pentru premierul britanic de atunci, Harold Macmillan. „Este sfîrșitul… a tot ce am construit de mulți ani. Toate planurile noastre, din străinătate și de-acasă, s-au năruit acum”, nota el cu amărăciune în jurnal. Dar pentru britanici, se putea și mai rău de atît. Și a doua cerere de aderare la Uniunea Europeană a fost respinsă de același președinte De Gaulle, în noiembrie 1967. Abia la a treia încercare, din 1973, candidatura Londrei e acceptată, laolaltă cu cele ale Irlandei și Danemarcei, ale căror economii erau strîns legate de economia britanică. Marea Britanie reușea, cu greu si umilitor, să intre în UE. Însă în cei 12 ani de așteptare, orice pretenție hegemonică europeană din partea ei se ofilise. În mai puțin de 30 de ani, Marea Britanie își pierde și statutul imperial, și pe cel de lider european occidental care odinioară îi ținuse singur piept lui Hitler.

Ar putea Brexit-ul să însemne încă un moment de eșec al Marii Britanii din ultima sută de ani, alături de episodul Suez și de cel al veto-ului gaullist? Ce statut al ei ar mai fi în joc? Poate cel de capitală financiară, pe care a reușit să îl construiască în ultimele decenii? De fapt, conexiunile economice britanice cu restul UE nu s-au modificat semnificativ. E adevărat, undeva prin 2008, comerțul cu celelalte țări din UE a scăzut pentru prima oară după o lungă perioadă sub 50%, iar în 2017, 44% din comerțul britanic era făcut cu celelalte țări din UE, restul de 56% fiind orientat către țările non-UE. Dar diferențele nu par atît de mari încît să justifice riscurile unei măsuri atît de drastice precum Brexit-ul. De la înălțimea imperială de acum 100 de ani, Marea Britanie tinde în prezent către postura Elveției sau Norvegiei, țări neutre, „independente” de jure, dar de fapt aflate pe orbita incontestabilă a Uniunii Europene.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Alte articole din această serie: Colaboraționiștii, Primii pași (laterali) ai „Brentry”-ului, Polarizare etnică în epoca postbelică,  Alegerile din Estonia și „soluția austriacă”, Ungaria post-’56 și China post-’89.