Sînt mai multe straturi de resentiment românesc la adresa americanilor. Primul s-a aÈ™ezat după război, cînd americanii „nu au mai venit”. Cei ce le doreau intervenÈ›ia nu aveau de unde È™ti că americanii abia aÈ™teptau să plece din Europa de vest, darmite să mai vină în Europa de est, peste Armata RoÈ™ie. Cel de-al doilea strat a prins rădăcini mai mult sau mai puÈ›in adînci în timpul comunismului. Altul a apărut imediat după 1989, deÈ™i era un rezultat al propagandei de dinainte, nicicînd parcă obÈ›inut de comuniÈ™ti pe cînd erau la putere. Americanii vin aici „să ne pervertească, să ne spurce, să ne strice”. „Norocul lor” că România se deschidea pe atunci către Uniunea Europeană, care treptat a captat o mare parte din aceste reproÈ™uri. Astăzi, americanii stîrnesc mai puÈ›ine reacÈ›ii. După o mîrîială intermitentă cu scutul de la Deveselu, care ”expune” România, acum parcă am intrat într-o perioadă de acalmie.
Sentimentul anti-american nu e însă apanajul Europei de est. Cam pe cînd est-europenii se plîngeau pe ascuns că americanii nu vin, vest-europenii se indignau public că americanii au venit. Arsenalul de reproÈ™uri sună cunoscut: americanii sînt superficiali, niÈ™te ignoranÈ›i din punct de vedere cultural, sînt de fapt doar comercianÈ›i fără scrupule, puÈ™i să facă profit din orice. Un portret care seamănă destul de mult cu cel de altă dată - dar nu foarte îndepărtată - al evreului.
În Postwar, Tony Judt scrie că printre cei mai virulenÈ›i purtători de stindard anti-american au fost unii intelectuali francezi, motivaÈ›i de constatările repetate privind excluderea Parisului de la masa anglo-americană (È™i uneori È™i germană) a deciziilor postbelice. ReproÈ™urile lor au fost potenÈ›ate È™i de succesul american pe un teren pe care se credeau superiori, respectiv cel al culturii de masă, al filmelor È™i muzicii. ProducÈ›iile americane din acest domeniu au dominat copios piaÈ›a vest-europeană imediat după război. Astfel, în Italia, în anul 1946, 87% din biletele de cinema vîndute au fost pentru filme străine, în special americane, iar în FranÈ›a, în 1947, s-au produs 40 de filme, dar s-au importat 340 de filme din SUA. ExplicaÈ›ia succesului american, scrie Judt, constă în calitatea tehnică a filmelor produse, în capacitatea de producÈ›ie neatinsă de război a Hollywood-ului, dar È™i în faptul că fasciÈ™tii È™i naziÈ™tii au interzis filmele americane în timpul războiului È™i chiar înainte de izbucnirea lui.
Un episod semnificativ povestit de Judt este cel al pătrunderii companiei Coca-Cola pe piaÈ›a europeană. Între 1947 È™i 1949, Coca-Cola a deschis mai multe fabrici de îmbuteliere în Olanda, Belgia, Luxemburg, ElveÈ›ia È™i Italia. În următorii cinci ani, în Germania (de vest) vor fi aproape 100 de fabrici Coca-Cola. RFG a devenit astfel a doua piață de desfacere a băuturii, după cea americană. Dar nu de aici a venit grosul revoltei. Le Monde a scris că pentru anul 1950, Coca-Cola plănuieÈ™te să vîndă în FranÈ›a 240 de milioane de sticle. „NeruÈ™inare! Blasfemie! Sfidare!”, au strigat intelectualii francezi, „încurajaÈ›i, dar nu È™i manevraÈ›i de comuniÈ™ti”, spune Judt. ÎncurajaÈ›i de mediul prielnic au fost mai degrabă comuniÈ™tii, care au produs o primă piesă din categoria ulterior atît de bogată a fake news-urilor, respectiv că reÈ›eaua de distribuÈ›ie a companiei Coca-Cola e dublată de o reÈ›ea de spionaj. Este genul de acuzaÈ›ie reluată È™i mai tîrziu, uneori alternînd Coca-Cola cu McDonald’s. Întîmplarea se încheie cu concluzia spiritual-triumfătoare din editorialul din Le Monde din 29 martie 1950: „Coca-Cola este Danzig-ul culturii europene”. Moment suprem de echidistanță franceză între germani È™i americani.
IonuÈ› Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.
Alte articole din această serie (selecÈ›ie): ColaboraÈ›ioniÈ™tii, Ungaria post-’56 È™i China post-’89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare, Cînd a început Războiul Rece?, Afaceri cu naziÈ™tii, „Modelul suedez”, O fantomă bîntuie Europa: planificarea.
