Dileme on-line

Cel mai simplu mod de a ne da seama de importanța Festivalului Enescu este să ne închipuim cum ar fi fără el. Exercițiul – dacă ar avea voința și capacitatea să-l facă – le-ar fi cu atât mai util celor care sunt convinși că “altele sunt problemele țării”.

Avem o viaţă colorată, nu ne putem plînge. „Colorată“ în sensul figurat pe care îl pot da sinonimele cuvîntului, luate din dicţionar: „expresivă, plastică, sugestivă, vie“. Iar cel mai mult şi mai mult ne-o colorează televiziunile şi ziarele – care ne construiesc, de fapt, actualitatea.

Oricine pleacă la drum ia cu sine strictul necesar. Dar "strictul necesar" nu a fost nici mereu acelaşi, nici, pentru toţi, acelaşi. El include, în formularea lui Jacques Attali, "obiectele nomade", care ne însoţesc oricînd şi oriunde, cîteodată chiar fără voia noastră. Încă din secolul al XIII-lea, un om în vîrstă nu pleca de acasă fără ochelari.

Vacanţele au intrat în viaţa mea odată cu şcoala primară: cum nu îmi plăcea deloc la şcoală (sunetul sec al lemnului rupîndu-se îmi evocă pînă azi beţele învăţătoarei peste capetele şi spinările noastre...), vacanţele au primit implicit intensitatea unei trăiri fericite, ocupîndu-mă numai cu ceea ce îmi plăcea.

o femeie ţîşneşte dintr-o rochie şi-mi acoperă umerii

Radiodifuziunea Română, o instituţie care, multă vreme – şi în mai mare măsură ca televiziunile - a găsit tonul şi amplasamentul intelectual optim pentru a vorbi publicului său, are ghinion.

Prin martie era supărată că a întârziat cu roşiile, punea răsaduri de zor şi-mi zicea că e deja târziu, alţii le-au pus de o săptămână. Că i-a aşteptat pe copii să vină de la oraş s-o ajute, dar sunt şi ei ocupaţi, “ce să-i faci...”. Indiferent despre ce ar vorbi, strecoară câte un “ce să-i faci”, însoţit de un zâmbet şi de o ridicare din umăr.

Nu se vorbeşte destul despre poluarea sonoră la care ne condamnă nu statul sau politica globală, ci semenii noştri. În comparaţie cu alte seminţii, românii au tendinţa să vorbească tare. Fie răstit (la nervi), fie surescitat (la veselie), fie pur şi simplu tare, din proastă creştere sau din convingerea că ce are de spus interesează pe toată lumea, românul cultivă tonul ridicat.

Festivalul Dilema veche propune o experienţă culturală unică, pe durata unui sfârşit de săptămână, alături de comunitatea locală din Alba Iulia. Adunăm la un loc dezbateri, conferinţe, proiecţii de filme (documentare şi artistice), expoziţii, concerte şi altele. Toate acestea capătă sens prin faptul că se desfăşoară într-un spaţiu generos, admirabil restaurat, care îşi reconstruieşte identitatea: Cetatea Alba Iulia.

„să mergem într-un loc frumos să găsim ceva curat"

Cînd vine vorba despre securitate, românii sunt departe de a avea păreri coerente şi unanime. Unii – mai ales cei din generaţiile mai noi – pornesc de la o solidă bază de ignoranţă. Nu le vine să creadă că dracul a fost chiar atît de negru sau nu pricep de ce n-am protestat în masă.

toți sîntem, mai tot timpul, niște provinciali.

În februarie, bulgarii au ieșit în stradă pentru că nu-și mai puteau plăti facturile la electricitate. Manifestațiile au condus la organizarea de alegeri anticipate. Ceea ce n-a rezolvat problemele, pentru că guvernul socialist rezultat după alegeri are o poziție șubredă, iar premierul Plamen Oreșarski, după cum scrie un comentator bulgar, “poartă masca monarhiei, doreşte să se adreseze naţiunii în calitate de conducător suveran, convins că societatea ar trebui să accepte în tăcere tot soiul de

Fiecărei zile – perplexitatea ei. Dacă pleci urechea, auzi din ziare, de la televiziuni, din vecini sau de pe stradă, tot soiul de lucruri care aduc orice minte normală în pragul colapsului. Fireşte, lumea merge glorios înainte. Dar cu mici sau mărişoare episoade de ebrietate.

Cum se poate apăra respectarea statului de drept în Europa?

S-au publicat rezultatele examenului de definitivat în învăţământ: au promovat doar vreo 60% dintre profesori. Aşa că au apărut, ca în fiecare an, indignările: „vai, ăştia sunt profesorii copiilor noştri?...”. Da, ăştia sunt. Unii consideră acest examen inutil: la ce bun, după trei ani de la terminarea facultăţii, să mai dai un examen?

Adam Michnik spunea odată că marea lui speranţă după schimbările din 1989 a fost speranţa ca Polonia să ajungă o ţară „plicticoasă”, gri, fără circ, fără suspans, fără surprize. Era un apel la „normalitate”, adică la o aşezare a lucrurilor care exclude spectaculosul, scandalul, bazarul mediatic perpetuu.

După ce am stat (ca măsură de igienă intelectuală) câtva timp fără știri din România, când m-am hotărât să revin în actualitatea noastră cea de toate zilele am dat, pe lângă deja plicticoasele frecușuri politice, peste două știri despre demolări. În București s-a mai dărâmat o clădire veche din zona Calea Griviței, iar la Roman s-a demolat casa în care a locuit scriitorul Max Blecher.

Cu atributele pe care le ştim – balanţa, ochii acoperiţi, sabia – Justiţia e, sau ar trebui să fie, o instituţie geometrică. Ea se recomandă ca spaţiu al imparţialităţii, al discernămîntului deopotrivă  riguros şi nuanţat, dar şi al deciziei ferme, tot aşa de puţin negociabile ca şi lovitura de spadă.

Corupţia la bacalaureat a fost subiectul principal al ultimelor săptămâni. Dar sutele de lei sau de euro date de unii părinţi reprezintă doar sfârşitul unui proces. Începutul e în altă parte.

Sînt zile (dese) cînd plonjezi somnolent în ecranul televizorului pentru a afla „ce mai e nou” (nimic nu e foarte nou...), sau, pur şi simplu, pentru a pierde o cantitate rezonabilă de timp. De regulă, nu te alegi decît cu o insomnie. Una isterică, sau una bolîndă, după cum ceea ce vezi te umple de nervi sau de tristeţe.