De ce m-as întoarce?
Stimate dle Dan C. Mihăilescu,
Trăiesc în străinătate de zece ani, dar nu m-am considerat niciodată plecat „definitiv“ din România. Am plecat printr-un concurs de împrejurări, după nenumărate încercări de a-l convinge pe un bun prieten că plecarea în străinătate ca scop în sine este o cale sigură către eşec (încă din liceu, credea cu tărie că plecarea din ţară este soluţia universală la orice problemă – da, un număr însemnat dintre membrii generaţiei mele aşa gîndeau). M-aş întoarce oricînd dacă aş avea oportunităţi pentru mine şi pentru familia mea, fără însă a considera că România trebuie să mă primească cu braţele deschise. Sînt convins că aş avea şanse mari de a-mi găsi un job bun în meseria mea (informatician), că nu m-ar trimite nimeni înapoi de unde am venit. Nici măcar vecinii, după un timp de acomodare, cu condiţia să îi înjur pe româneşte, fără merde sau fais chier.
Bun, poate că vorbiţi de persoane care lucrează în cercetare? Da, nicăieri nu umblă cîinii cu covrigi în coadă prin universităţi şi institute de cercetare, o ştim prea bine: în Europa de Vest, cercetători competenţi sînt nevoiţi uneori să se plimbe prin două-trei ţări, pînă să găsească un post stabil (uneori chiar şi în informatică). Poate că vorbiţi de oameni care se cred mult prea buni şi se aşteaptă să li se aştearnă covor roşu pentru simplul fapt că binevoiesc să se întoarcă? Sigur, discrepanţa dintre aşteptări şi posibilităţi creează mereu probleme, iar, pe de altă parte, sentimentul acesta de superioritate îi poate leza pe „băştinaşi“. Poate vorbiţi de oameni care au părăsit ţara fără un plan de viaţă pe termen măcar mediu şi acum se întorc în acelaşi fel? Sigur, fără un plan nu reuşeşti în carieră, nici măcar în România. Vorbiţi de oameni care n-au reuşit în Vest şi presupun că o să reuşească în mod necesar în România? Sigur, sînt victimele propriei naivităţi. Vorbiţi de oameni care cred că numai studiile lor de înaltă clasă contează şi nu înţeleg că în lumea actuală trebuie construit un CV? Nu vor reuşi nicăieri fără experienţă în plus de studii.
Eu unul vă garantez că în privinţa meseriei mele vă înşelaţi. De exemplu, în firmele bune de software din România se angajează pe valoare, şi pe rezultate.
Cît despre sentimentul de a fi străin în propria ţară la întoarcere, despre reticenţa „băştinaşilor“ faţă de fiii risipitori, să ştiţi că nu este ceva neapărat specific românesc. Portughezi plecaţi în Elveţia într-o vreme în care diferenţa dintre Portugalia şi Elveţia era comparabilă cu diferenţa actuală între România şi Vest mi-au relatat fenomene similare. Ceea ce poate fi specific României este amestecul cu mîrlănia violentă pe care o descrieţi cum nu se poate mai bine. Dar chiar şi mîrlănia variază enorm de la o zonă la alta a ţării. Bineînţeles, cu unul dintre focare în oraşul „far“, ca să nu dau nume, în care îmi am şi eu obîrşia. Românii au nevoie cu certitudine de un lucru anume: să aibă viziuni catastrofale asupra propriei ţări. Poate că după multă vreme aţi devenit un adevărat român?
Toate cele bune, că rele avem destule pe la noi,
Andrei MĂRCULESCU
marand24@yahoo.com
