Complexul România
Complexul România a fost unul dintre spectacolele din cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti din Timişoara la care doream să merg, spectacol de Mihaela Michailov, în regia Alexandrei Badea, Teatrul Naţional Bucureşti.
Aflîndu-mă în România de şapte ani, pe mine, în calitate de cetăţean străin, m-a preocupat şi mă preocupă ceea ce se întîmplă aici, cu atît mai mult cu cît este o ţară care îmi place şi unde mă simt bine, acasă. Nu ştiam nimic despre spectacol dinainte, din titlu am dedus că va fi exact ceea ce nu mă lasă în pace. Şi am văzut frumos înscenată realitatea din afara sălii de teatru…
Povestea începe în perioada comunistă şi e povestea unor oameni de rînd, personajele avînd nume generice: Georgică, Mircică, Mama lui Georgică, Tatăl lui Georgică, Bunica lui Georgică, Mama lui Mircică, plus Securistul, care era şi el de rînd, cum altfel? Eu n-am prins decît şapte ani de comunism şi acela în fosta URSS. N-a fost rău pentru mine, ce să spun, eram copil. Nici măcar pionier n-am fost! Totul a fost senin. În România am descoperit, retrospectiv, un comunism care a lăsat urme adînci, de neşters, în memoria oamenilor, generate de frică şi generatoare de complexe, după cum spune clar şi răspicat numele spectacolului.
Dat fiind faptul că scena pe care s-a jucat spectacolul a fost în mijlocul spectatorilor, un ring, am trăit (puţin) din viaţa pe care o duceau românii în perioada comunistă: întreruperea curentului, coada la pui, şnurul roşu şi albastru al pionerilor – şi cît de importante erau pentru ei!! –, interogatoriul securistului, frica (iarăşi) şi umilinţa în faţa autorităţii supreme, pecereul, eliminarea persoanelor pentru glume cu „frunze sulfurice“, dar şi gîndirea liberă, exprimarea opiniei, un drept interzis şi pedeapsa urîtă dacă era încălcat, vise, visări, maşini decapotabile…
Apoi, libertatea din ’89. Mircică murind de glonţul comunist, şi la propriu, şi la figurat. Georgică, rămas încă înainte de Revoluţie fără tată (care, a raportat securistul, fiind beat a intrat cu maşina într-un copac şi a murit!), sufocat de nebunia „libertăţii“ caută o viaţă mai bună în Canada, unde de cîte ori spune că este din România i se spune: aaa, Ceauşescu. Aşa începe complexul România…
Şi aici mă opresc puţin. Lucrul pe care nu-l înţeleg eu, de cînd mă aflu în România, este următorul: de ce oamenii pleacă de aici în căutarea unei vieţi mai bune în altă parte, pe cînd alţii găsesc o viaţă mai bună venind aici??? Da, mă refer la mine spunînd alţii. România e o ţară frumoasă, nici mai bună, nici mai rea decît celelalte ţări care au trecut prin comunism şi, totuşi, oamenii pleacă. Dar nu pleacă pur şi simplu, ci o mai şi înjură, ţara, fără să întoarcă capul. Iar cei care nu se hotărăsc să plece rămîn, frustraţi de două ori mai mult, şi înjură şi ei. Şi dispreţuiesc. Am tot auzit în ultimii mei ani aici multe lucruri de genul: numai în România se întîmplă porcării din astea, urăsc România, nu-mi place să trăiesc în România, vreau să plec odată din ţara asta de rahat (de peste graniţă), nu mă mai întorc în vecii vecilor în golănia ei de ţară etc… Toate spuse de guri de români. Pe mine, venind din afară şi auzind aceste lucruri aici, m-a apucat nedumerirea: păi, cum, frate, spui aşa ceva despre ţara în care trăieşti? Şi-mi mai spui şi mie! Ce impresie îmi creezi despre propria ta ţară?? Şi care dintre noi e fraierul? Tu, că nu ştii cum să accepţi situaţia în care te afli, nu poţi să faci faţă, sau eu, că am ajuns aici şi par o deplasată că-mi place această ţară? Dacă totul pute în ţara asta, pune mîna şi curăţă! Nu-ţi iei rucsacul în spate şi pleci dincolo! Şi mai şi înjuri că dincolo nu te poţi acomoda şi că aia de acolo sînt şi ei f…i la cap şi nu te înţeleg!...
Da, mi s-a spus, de cîteva ori, de prieteni buni, printre care şi profesori universitari, că lor le pasă de România, chiar dacă o mai şi înjură din cînd în cînd. Am zis: OK, şi ceilalţi? M-au lăsat fără răspuns. Şi ştiu că unora le pasă, dar sînt prea puţini… Că nu ai ce să faci şi cum să faci, asta mi-a demostrat spectacolul acesta. Am înţeles de ce se întîmplă ceea ce se întîmplă în ţara asta. Într-adevăr, e un complex. Unul cu rădăcini adînci, trăgîndu-se din bunicii tinerilor de azi. Şi nu ştiu cînd şi unde se va termina. Şi ca stand-by: eu rămîn aici, crucindu-mă încă, în timp ce Georgică îşi deschide spălătorie auto în Canada, plîngîndu-l pe Mircică, care era nebun după maşini decapotabile; complexîndu-se.
Aliona DOVGHEI
alionadovghei@yahoo.com
