Din motive reale şi inutil de explicat, abia ieri-seară am reuşit să citesc articolul scris de Radu Cosaşu în revista Dilema veche, „Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate“. 

Citesc primele fraze: „La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu.“ – dar eu am privit o clipă în altă parte şi am mai citit încă o dată, pentru a mă convinge: da, era amintit unul dintre filmele care mi-a plăcut foarte mult atunci, cînd l-am văzut de trei ori în două săptămîni şi care îmi revine obsedant în minte, în ultimul timp, mai ales cu imaginile/cadrele din final. Articolul dlui Radu Cosaşu mi-a confirmat că este greu de găsit şi am şanse mici de a-l revedea. 

L-am rugat pe un prieten să caute pe net, sperînd să aibe mai mult noroc, iar el se pare că este în relaţii bune şi cu net-ul: în mai puţin de un sfert de oră mi-a trimis link-ul pentru a-l descărca. 

Cu riscul de a mi se reproşa – tacit sau nu – că reproduc prea mult dintr-un articol care poate fi citit sau a şi fost deja citit, voi lăsa cuvintele din fraza mereu curată, limpede şi adevărată, cu un adevăr exprimat cu o naturaleţe şi cu o simplitate îngrijită care adesea ating mai adînc şi mai precis decît vorbele grele sau decît expresiile chinuite ale diverşilor docţi în ale scrisului şi ale datului cu părerea: „E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e «un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică». El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane.“ 

Totuşi, eu cred că filmul acesta trebuie văzut într-o sală de cinema, pentru a simţi – da, a simţi – imaginea alb-negru atinsă uşor de galbenul mierii (operator Doru Mitran); oricît de bun ar fi ecranul laptop-ului sau plasma de la desktop, acestea nu pot reda lumina din pădurea prin care cei doi tinerei merg pe bicicletă, ca într-o joacă, vorbind despre lucruri grave în orice regim, despre libertate, umilinţă, curaj, responsabilitate, amintindu-şi chiar şi despre dragostea nu abandonată, dar amînată pentru moment. 

Am mai scris şi pe acest blog că pentru mine (sau în „opinia mea“) Mircea Veroiu – acest „Visconti român“ – reprezintă rafinamentul în cinematografia noastră; filmul are şi un scenariu foarte articulat, aspect greu de ignorat, dincolo de amănuntele care trebuiau să susţină prezenţa comuniştilor într-o proporţie probabil mai mare decît cea adevărată la şi în anumite momente; dar filmul vorbeşte mai degrabă despre lupta în ilegalitate dusă într-o lume aflată în vremuri grele, sub spectrul ascensiunii extremei drepte; cît despre bijuteriile care sînt personajele create şi rămase prin prestaţiile unor actori pe care acum îi vedem tot mai puţin, norocoşi fiind cei care au posibilitatea de a mai merge încă la teatru, este şi mai greu de scris/vorbit în sau la modul obişnuit; şi dacă vă este dor de muzica lui Adrian Enescu, merită să încercaţi să vedeţi filmul… 

Dl Radu Cosaşu insistă în articolul domniei sale asupra unor subiecte dificil de abordat într-o societate divizată, neinformată suficient şi învrăjbită, aşa cum este societatea românească. Sincer, aşteptam ca un creion sau o tastatură cu talentul şi puterea de convingere ale dlui Radu Cosaşu să le exprime direct, cu bun-simţ şi cu măsură, fără teama de a fi taxat într-un mod stupid. Acest mereu „cap limpede“, care iubeşte sonatinele, scrie: „Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?“ (…) Nu e aici o inegalitate de tratament ideologic care compromite decisiv echivalarea celor două totalitarisme? Adică fascism = comunism, dar nu le urîm în egală măsură… (…) am fi cei îndreptăţiţi să explicăm cum şi cu ale cui idei extrema dreaptă cere la noi normalitate.“ 

NORMALITATE?! – într-o societate, într-o ţară unde nu este nevoie să deschizi radioul, televizorul sau ziarul ca să afli despre durerea şi strigătul neputinţei în faţa indolenţei, a rapacităţii şi a cinismului care se iluzionează că sînt omnipotente şi veşnice. Da! – aceasta sau acestea îmi amintesc obsedant de finalul filmului, cînd Horaţiu Cîmpeanu, băiatul cu minte iscusită, hăituit de poliţiştii unui inspector zelos şi, nemaiavînd vreo şansă de scăpare, îl aşteaptă la marginea unui viaduct sau aşa ceva pe acesta care agită satisfăcut cătuşele, iar în momentul în care acesta îi pune o cătuşă pe mînă, cealaltă fiind pe a inspectorului, printr-o mişcare bruscă şi surprinzătoare, tînărul se răsuceşte pe călcîie şi alunecă în gol, împreună cu cel care i-a distrus nu doar familia, dar i-a nimicit orice speranţă. Cred că este mai bine să mă abţin de la a face interpretări şi analogii. 

Am căutat pe net secvenţe din film, dar încă din mai multe motive, nu am reusit să „decupez“ decît cîteva… deocamdată... 

Articolul lui Radu Cosaşu se încheie cu fraza: „Vă mulţumesc dacă m-aţi citit fără să ridicaţi din umeri.“ Eu l-am citit fără a ridica din umeri, ci cu o senzaţie de a mă aduna în fiinţa-mi şi vă mulţumesc, domnule Radu Cosaşu. 

Anamaria DELEANU 
[email protected]