Pragule, măria ta, mi-ai tîmpit suspensia
Liiceanu a scris o carte despre limită şi mă întreb cum rezistă în maşina sa la praguri. Ce sînt alea? Păi, să le luăm pe rînd. Uite, praguri după mine se cheamă chestiile care sînt puse ca să încetineşti, nişte chestii din plastic mai dur care te zdruncină un pic cînd treci cu viteză peste ele. Pragurile astea sînt puse înaintea vreunei şcoli. S-au cheltuit bani buni, europeni cred, că poliţiştilor noştri nu le-ar pica fisa. Alte praguri sînt create tot de român. E vorba de diferenţa de asfalt dintre bulevard şi strada mică. Şi în cazul ăsta, măgarul greşit e tot autoritatea. Primăria de sector, primarul Vid... aceiaşi băieţi votaţi şi descreieraţi, adică cu creierul desfăcut. Să mărunţim subiectul înainte a o lua razna. Avem praguri de atenţionare, praguri la roţi, praguri să ne doară fundul dacă trecem prin faţa unei şcoli sau treceri de pietoni fără să încetinim. Dar pragurile astea s-au făcut varză, sînt franjuri, sînt rupte în doar cîteva luni de la punere. Avem apoi o asfaltare de bulevard mare, cu două rînduri de bitum. O asfaltare de bulevard. Bulevardul e ridicat cu zece centimetri, douăzeci, chiar deasupra străzilor laterale, iar cînd vrei să intri pe o laterală te prăbuşeşti ca din Rai. Nişte deştepţi nu s-au gîndit la strada mică, au înălţat strada mare. Pragurile astea două doar omoară suspensiile. Să vedem gropile din multe străzi ca pe nişte praguri? Da, putem aşa, praguri către în-sus-şi-în-jos, către nimic, către alte suspensii rupte. Simplu, nu? Deci, pragurile, limitele, ne omoară cheful de a ne bucura de ceea ce e bine făcut fiindcă nea Vid şi şmecherii lui îşi fac aiurea treaba. E, acum să începem să aberăm. Ce este pragul acesta din pavaj? Un lucru prost făcut. Sîntem noi buni să facem ceva bun? Nuuuuuu. Sîntem noi în stare ca să transformăm ceva bun în ceva rău? Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa. Ce dracuâ avem în cap? Tărîţe? Da. Ce vieţi ducem între atîtea praguri în-sus-în-jos-la-roţi-de-ne-leagănă? Vieţi de înjurători. Înjurăm, jurăm să ne răzbunăm, jurăm să facem un lucru bun în vieţile noastre intime. Dar mai putem? După ce stăm ore în şir prizonieri în maşinile noastre, puşcăriaşi pe propriile noastre drumuri, hurducaţi pe propriii noştri bani, ajungem acasă sau la serviciu cu chef să spargem un cap, să zdrobim un purice, să tăvălim în miere un măgar. Şi nici acest simplu lucru nu ni se împlineşte. Cîte praguri descoperim pe lîngă pragurile de pe stradă? Praguri în românitatea noastră de panarame. Cît s-o fi furat la noile asfaltări? Cît s-o fi furat la pragurile astea de plastic, rupte repede-repede? Cît fură asfaltatorul de la mine ca să se mintă singur că e bogat? Cît fură ăia ce au pus pragurile de plastic ca să se mintă că sînt tari şi inovativi cu idei venite din Occident? Cît fură ăştia? Mult! Şi ne fură pe noi, o fură pe mă-sa, pe ta-su, contribuabilii, îşi fură prietenii cu care beau o bere la meci, că şi ăia sînt contribuabili, şi se fură şi pe sine, că şi el este contribuabil. Ne furăm între noi pe praguri şi ne place să ne tîmpim suspensiile, că din furatul de azi de la prieten îmi cumpăr mîine o altă maşină. Din furatul de azi de la maică-mea o internez la azil ca să n-o mai văd niciodată. Cînd dai cu maşina în pragurile zevzecilor de la primărie, măcar gîndeşte-te că idioţii au nume şi mame.
