Pentru un <i>nu</i> scurt şi franc
Mă enervează tot mai dens incapacitatea mea de a refuza scurt, franc şi clar, orice ieşire în spaţiul public. Întotdeauna lucrează un demon (atenţie! - clişeu...) care mă obligă să dau detalii, să explic persoanei - cu atît mai mult dacă e necunoscută - de ce-i spun nu la ce-mi propune. Desigur, nu-mi scapă cît sînt de caraghios. Ridicolul nu e o piedică serioasă; mă antipatizez în spaţiul public dincolo de ridicol; detest vizibilitatea, noţiune nouă de care mă apăr prost. Dacă, de pildă, sînt sunat pentru a pune pe hîrtie proiectele mele de viitor, nu pot spune nu şi gata; încep, stingherit, să transmit că nu intră în practica scrisului meu, mi se pare bombastic şi pornesc în altă direcţie: sînt superstiţios, de cum pun un titlu la ceea ce este doar în faza de creion, totul piere; demonul mă împinge să adaug ceva şi despre viitor, la care încep să funcţioneze superstiţiile. Persoana mă ascultă, nu închide aparatul, nu mă opreşte, mă asigură de toată înţelegerea ei şi mă potolesc, în fine, formulînd stereotip: "vă mulţumesc pentru gîndul cel bun". Dar nu puteam spune acest "mulţumesc, nu...", din capul locului? Mă terorizează ideea că mi-aş jigni interlocutorul prin concizia la care ţin, de altfel, ca la lumina ochilor. Cei mai mulţi nu iubesc concizia, tot aşa cum urăsc ironia. Concizia şi ironia au renume prost, o ştiu, şi nu pot sfida, cu aparatul la ureche, opinia publică. Aleg o politeţe, fie ea mai volubilă, dar, presupun, cît decît umană. În alte cazuri - cînd nu mi se cere să scriu, doar să intru în emisiune la telefon... - complic şi mai mult, fir-ar să fie: încep prin a-mi încredinţa semenul că nu e un refuz la persoana lui sau a postului, oh, nu... Argumentul cu "practica scrisului" e superflu - e vorba de două-trei-patru fraze despre... Despre Kafka sau Ioan Ovidiu Sabău, despre libertate (în trei minute!?) sau Hitchcock sau Stan şi Bran "la care ştim cît..." Aici, demonul lucrează pervers: îndeamnă la sinceritate cu spumă. Adică - "doamnă, domnule, domnişoară, credeţi-mă... e o problemă strict personală, intimă... nu polemizez cu cei care fac orice ca să ajungă în studioul dvs... îi respect pe toţi cei care au talent pentru asta, fiecare trebuie să-şi cunoască natura talentului... eu nu mă încredinţez decît hîrtiei, fără glas... e un pact, o înţelegere cu mine însumi"... De cîte ori spun: "cu mine însumi", fac un efort să nu intru în autobiografie şi nu intru, dar mă trezesc propunînd persoanei să ne întîlnim oriunde, la o şuetă, între patru ochi, fără magnetofon, fără tehnică, doar o cafeluţă... Caraghioslîcul e frapant: persoana acceptă, ne promitem o şuetă, iar mie, imediat, îmi apare în minte scena în care m-am speriat, prima oară, de o apariţie în public, să fie vreo şase decenii, unul mai obsedant ca altul. Am ajuns să fac din fiecare apel public o şedinţă la Freud, cu trimitere la adolescenţă...? Nu e în ordine, dar scena se ţine după mine, ca tatăl lui Hamlet "noaptea, pe terasă, şoptindu-mi apăsat: ŤNu ceda!»" (Am cedat o singură dată, regret, dintr-o slăbiciune pe care o numesc: flagrant delict de importanţă.) Odată mi s-a întîmplat ceva serios - de fapt, o chestie cam stupidă. După ce am refuzat, fără multe complicaţii autoreferenţiale, peste un minut telefonul a sunat şi persoana m-a rugat s-o scuz. De ce? Fiindcă a uitat să-mi precizeze ce remuneraţie voi primi pentru... şi mi-a spus suma (în euro). M-a jignit atît de rău încît am fost ironic: "Am toate motivele să ţin la fiecare euro, dar pe mine partidul şi guvernul m-au educat în spiritul dezinteresării materiale". Omul nu numai că nu a rîs, dar a vestit în tot oraşul că am rămas un comunist. Mînat tot timpul de spiritul meu şuetard, de apriga dorinţă de a comunica, l-am sunat, dar nu am dat decît de secretara lui, căreia i-am transmis, atent la fiecare vorbă, că îl rog să mă caute pentru a-i explica limitele tragice ale ironiei; i-am repetat apăsat aceste ultime cuvinte, m-a încredinţat că le-a notat şi "să stau liniştit" - fiinţa era convinsă că vorbeşte cu un nebun. Într-adevăr, boala asta de a explica politicos şi, mai ales, amănunţit un nu, mă, oarecum, dezechilibrează. Scriu toate acestea, acum - alarmat, fireşte, să nu se înţeleagă că m-aş da modest, nu, "modestia este cea mai puţin antipatică expresie a orgoliului nostru", cum bine a spus nu mai ştiu cine... - deoarece de cîteva zile mă simt dezlegat de acest blestem: am primit un telefon foarte îngrijit de la redactorul unui ziar care, după ce m-a încunoştinţat că a intrat în practica lor, de altfel de inspiraţie occidentală, să pregătească din timp necrologurile unor personalităţi aflate în viaţă, dar grav bolnave, mi-a solicitat cîteva amintiri şi cîteva opinii despre... "cu care ştim că v-aţi cunoscut foarte bine"; i-am îndrugat un nu scurt, scîncit de durere - un nu hotărît am spus din totdeauna doar războiului -, el a stăruit în detalii: "...şi la Le Monde se face aşa şi ştim că citiţi Le Monde pînă la dispariţiile de trei rînduri.." "Nu", i-am repetat ceva mai dîrz şi pentru prima oară am încheiat convorbirea fără acel stereotip "vă mulţumesc pentru gîndul cel bun".
