O realizare incontestabilă: io!
Prin '45, Eugène Ionesco îşi motiva decizia de a părăsi România prin refuzul detestabilei întrebări naţionale: "Ştii cine sînt eu?". Nu mai voia s-o audă, o considera un argument capital pentru a fi dezgustat decisiv de ţara lui şi oamenii ei. Pentru el, "Ştii cine sînt eu?" nu era un fleac de vorbă, "o chestie" peste care se putea trece; nu se temea că exagerează, era o exasperare cu care nu înţelegea să negocieze în spiritul acelui îndemn, nu mai puţin românesc: "Tache, Tache, fii cuminte!". Nu. Nu mai putea fi cuminte, cu minte. În - pare-mi-se - ultimul său articol trimis de la Paris Vieţii Româneşti (i-l dădusem în copie, cu cîteva zile înainte de 22.12.1989, lui Mircea Nedelciu, care îl citise siderat de, vorba lui, "simplitatea adevărului..."), Ionesco nu făcea nici un fel de politică "la zi", nu se referea la nici un partid, la nici un ARLUS, nici la pace şi nici la război - el era obsedat, covîrşit de o supremă groază: să-i fie dat să audă, iar şi iar, la orice colţ de stradă, acest abominabil "Ştii cine sînt eu?". Cu hazul ei de atîtea ori atroce, viclenia istoriei ne sileşte să recunoaştem - cu obiectivitate! - că ani şi ani de zile nu ne-a mai încercat groaza ionesciană. Nici "sub Dej" şi, mai ales, nici "sub Ceauşescu" nu a mai fost cazul să răspundem la această întrebare. Ea nu se mai formula, se subînţelegea. Ştiam cine era "eu"-l, unul singur, inutil de precizat la cît era de slăvit. Ca în clasicul banc cu Bulă: profesoara vrea să explice copiilor ce înseamnă măreaţa idee a grijii-faţă-de-om şi, din fundul clasei, agitînd două degete, Bulă izbucneşte: Tovarăşă profesoară, pot să vă spun cine e omul? La ora actuală, indiferent că dl Jonathan Scheele sau Raportul de ţară o vor percepe, dacă există un domeniu în care democratizarea este incontestabilă, în România acesta nu poate fi decît cultul propriei personalităţi. Comprimată de "al patriei erou printre eroi", eliberată şi ea în numele sacrosanctei libertăţi de expresie, ancestrala întrebare şi-a regăsit energia, ba mai mult decît atît: nici nu mai e nevoie să fie rostită în întregime - e suficient să spui "eu" sau, mai nou, mai năpraznic, "io", acel "io" voievodal şi, imediat, eşti şi ştiu cine eşti! Dacă odată, la pogorîrea păcii după "al doilea mondial", într-un poem celebru, se scria pe toate zidurile, străzile, furnalele, cuvîntul "libertate", azi, pe toate teleecranele - singurele locuri unde un om poate zice că există! - "eu" şi "io" se lăfăie cu o naturaleţe de balamuc, perfect comunicabilă în termenii cei mai pedeştri: cum să nu ştiu, nene, cine eşti? Eşti justiţiarul, eşti tribunul, "nebunul de Gigi", eşti preşedintele Ligii, eşti mi(e)luţul, eşti Napoleon, eşti Cuza, eşti angoasatul perpetuu şi pertœ, eşti uimitul, eşti incoruptibilul, eşti deposedatul, eşti reşapatul, eşti tot satul, eşti indignatul, eşti frustratul, eşti Statul, eşti nevinovatul. Mai ales nevinovatul. Toţi - cu fiecare "io" exploziv - sînt inocenţi; nu există timidul, nu există discretul, pudicul, ăştia sînt din alt basm, ăla cu 7 pitici, nu mai trăim în basme, nu mai avem pitici. (E un consens general; nu te da pitic!) Albă ca Zăpada - fie ea mironosiţă, apasionată, avocată, apucată - e, în cele din urmă, o bărbată egolatră, tot mai grandomană. Noutatea benefică - în proporţie de 90% - constă în aceea că răspunzînd muteşte, dar spontan la "Ştii cine sînt eu?", nu mai trăim sub nici o ameninţare urîtă. Groaza ionesciană, să fim drepţi, a dispărut. Sîntem într-o crescîndă şi năvălitoare comedie. La Woody Allen, toată lumea zice "te iubesc!", la noi toată lumea telelumea spune "io!". Vehemenţa megalomaniei, deloc misterioasă, instituie un regim al caraghioslîcului pe cît de nevropat, pe atît de democrat. Mulţimea asta de caraghioşi are şi ea ceva de spectacol ionescian, la urma urmei. Am tăria să spun că, din cauza ei, nu sînt dispus să emigrez în Bahamas. Sînt, ca de obicei, prea tolerant? Da, dar am telecomandă şi liniştea că nu mi-am întrebat niciodată vreun semen dacă ştie cine sînt eu; i-o voi spune concis, dîndu-i cu ceva în cap celui ce ar veni - Doamne fereşte! - să-mi confişte telecomanda.
