O insolubilă plăcere, dacă mai ştim ce este o plăcere
Una dintre cele mai voluptuoase plăceri ale fiinţei umane - dintre puţinele care nu pot fi contestate de nimeni, nicăieri, indiferent de sistemul nervos sau de cel social în care trăieşte fiinţa, indiferent de sexul ei, de credinţa religioasă sau politică -, una dintre cele mai intime, mai credincioase şi mai durabile plăceri - acceptată şi respectată ca atare, în cele mai grele condiţii, chiar şi în război, chiar şi în stări de asediu sau de detenţie, pe secetă, în spitale şi, se zice, chiar în iad, una dintre cele mai inofensive, mai benigne şi mai lejere porniri, dar devenind - prin caracterul imperios cu care se impune judecăţii - extrem de presantă, de agresivă, de cuprinzătoare (ca durerea de măsele deodată ostoită, ca nevoia de somn care-şi găseşte imediat un pat şi o pernă, ca visul de a-ţi putea descălţa o pereche de pantofi care te strîng îngrozitor sau te bat violent în vîrf sau îţi încing laba piciorului de-ţi piere pofta mersului), în sfîrşit, una dintre cele mai normale şi mai incandescente bucurii strict personale rămîne aceea de a face duş, vara, pe caniculă, nu foarte rece, dar nici fierbinte, nu unul, dar nici zece, pentru a nu-mi bagateliza plăcerea, de a-mi potrivi apa din cele două robinete, de a-i găsi exactul dozaj, de a mă potrivi sub şuvoi, de a-l simţi din creştet pînă în tălpi, puternic, vital, sănătos, ca un allegro con brio beethovenian, de a mă săpuni bine, liniştit, mîndru, dar nu vanitos, optimist, dar nu pînă la a-mi pierde mintea sceptică, liber, dar nu lipsit de gînduri, chemînd de obicei, sub şfichiuirea apei, ultimele probleme insolubile care m-au asaltat, ca apoi, nerezolvîndu-le, căci de aia le zice şi insolubile, adică imposibil de a se dizolva sau topi în apă, sub duş, să alung - e un fel de a spune... - săpunul de pe corp, să las apa să curgă pe mine minute întregi, pentru a mă pătrunde ca de un farmec sfînt, să închid într-un sfîrşit apa şi să ies din cadă, să mă uit bine dacă nu am făcut lac pe jos - privire realistă, încordată ca la o cădere din paradis în contingent - şi să simt clipa mozartiană a brizei care te cuprinde după duş, înainte de a te şterge intens cu prosopul. Atunci am senzaţia - scurtă, foarte scurtă - că sînt pur într-un univers torid în care a avea iluzii e mai important, mai crud şi mai grav decît a le pierde. Îmi consolidez această senzaţie aplecîndu-mă peste chiuvetă şi spălîndu-mi doar pleoapele cu apă rece, încă o dată; e o claritate în plus la care ţin, nu ştiu de ce. După aceea iau tubul de "Dentodent" şi îmi pun pastă pe periuţa de dinţi; de mult îmi place să mă identific şi cu tubul de pastă dentifrică pe care cineva din afara mea îl apasă extrăgînd tot ce are mai bun în el, adică din mine; e replica mea la omul-trestie gînditoare; de ce nu şi un tub de pastă "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? Mai arunc o privire în oglinda băii, aud acel Vivaldi cu care începe fiecare dimineaţă a regizorului din All that jazz şi îmi anunţ - prefăcîndu-mă serios vigilent şi sever, ca bătrînul mustăcios James Finlayson - de cum îi apar prin preajmă Stan şi Bran... - că viaţa poate reîncepe feerică, murdară, parfumată, barocă, după cum îi este felul. Din întrebările insolubile sub duşul de ieri-dimineaţă: Prometeu sau trestie gînditoare, omul de ce nu ar fi - între degetele unui necunoscut foarte grijuliu cu higiena matinală - şi un tub "Colgate" sau, pe vremuri, "Super Cristal"? E prea minimalizator? Nu e îndeajuns de măreţ? Dimineaţa, în baie, mai ştie cineva, de este inteligent, ce e măreţ?
