M.M... într-o <i>Traviată</i> locală

Dacă există un fenomen aiuritor - nu e cuvîntul exact, dar poate că pînă în final îl găsesc pe cel potrivit - în enorma hărmălaie morală a cazului M.M. ar fi insaţiabilul, devoratorul apetit pentru cultul personalităţii. Credeam că ne-a pierit pofta după eliberarea de Ceauşescu. Aş! Oameni serioşi, care nu-l suportau, care ziceau că mai bine le-ar cădea mîna dacă i-ar scrie numele (nu discut de cei care şi azi îl numesc, fără împleticire a limbii, "ctitorul ctitorilor") au recuperat repede, după ’89, gustul pentru odă, elanul în ditiramb, într-o hiperactivitate a superlativelor. Aşa cum are nevoie de fier, de calciu, de fosfor, mentalul nostru nu poate trăi sănătos fără exaltare, fără imnuri de slavă, fără idoli şi, pe cale de brutală consecinţă, fără blesteme, fără înfierări, fără demascări la fel de hohotitoare ca beatificarea marilor români. Ţară cu un înalt coeficient de grandomanie, ea e în permanentă criză, ca un hipodiabetic în insuficienţă de zahăr. (E clar că nu în România s-a născut cel care a formulat: "Vai de popoarele care au nevoie de eroi!".) Toate astea, repet, după ce am scăpat teferi din imbecilităţile unui cult şi el nepereche în Europa. Nu, nu tocmai teferi, dacă ne gîndim la intensitatea cu care, din ’89 încoace, s-au folosit strigăturile şi imaginile din fondul de aur, bătut în piatră, al telegramelor şi mesajelor inubliabile. Nu ştiu ca preşedintele de atunci al ţării să fi ridicat o mînă pentru a potoli mulţimile care scandau: "Iliescu apare, soarele răsare!". Nu am auzit ca preşedintele partidului de opoziţie să fi întrerupt, într-o şedinţă cu simpatizanţii săi, o frază ca asta: "Sîntem mîndri că putem fi contemporani cu dvs.", cerîndu-le să renunţe la ea. Desigur, asemenea acute s-au stins cu vremea, căci, din fericire, nu mai avem preşedinţi de strălucirea soarelui şi nici oameni politici care să ne stîrnească ceauşistul sentiment al mîndriei de a fi contemporani cu ei; au mai rămas pe burtierele OTV-ului caraghioasele mesaje ale admiratorilor de Vadim şi Becali care, după ce îi glorifică buimac ca mîntuitori ai neamului, adaugă imediat că au nevoie de o butelie, de un medicament urgent şi un număr de telefon. Cazul M.M. e de cu totul altă natură; după ’89 înregistrăm o premieră în muzicologia cultului; pentru prima oară ne e dat să asistăm la spectacolul unei indignări care aruncă personalitatea din piscul admiraţiei în abisul celei mai violente detestări. Sentimentul de bază este al unui Alfredo dintr-o Traviată locală, actul III, cînd află că Violeta l-a trădat: am crezut în tine şi m-ai înşelat!, te-am crezut o sfîntă şi nu eşti decît o păcătoasă!, am strigat "Iată omul!" şi m-ai tras în piept, te-am luat drept o rază de soare şi nu eşti decît cel mai jalnic spectacol de după ’89... În plin catastrofism sentimental şi verbal se întrezăreşte, fulgerător, o luminiţă de intelectualitate: nevoia de nuanţă. Ea e repede stinsă, într-un recitativ categoric: sîntem într-un asemenea hal că nu avem nevoie de nuanţe între femeia de serviciu de la Securitate, M.M. şi generalul Pleşiţă. E o enormitate care, ferindu-ne de orice indignare facilă, provoacă mai degrabă cuminţenia acestor întrebări: Cine v-a pus, doamnelor şi domnilor, să faceţi cultul personalităţii lui M.M.? Cum mai puteţi, după ’89, să vedeţi în vreun om politic român, fie el primul sau al doilea în sondaje, în lacrimogenie şi în rîso-filie, o rază de soare, un ecce homo? Cine v-a pus să fiţi iar fraieri şi să vă lăsaţi din nou traşi în piept? Nu, dragi prieteni (cum se zice în dulcele tele-stil), nu sînteţi aiuritori, ci de o naivitate catastrofală - termenul lui Sebastian, acum 70 de ani, şi încă în vigoare, pentru extazul lui Eliade în faţa Căpitanului. În ce mă priveşte, Mona Muscă nu m-a sensibilizat plăcut decît într-un singur sens, al cinema-ului, desigur, unicul loc unde, practic, cultul, veneraţia şi decepţiile nu mă zdrobesc. De o viaţă stau sub semnul a două "M": Mich