La zi: despre "Monsieur Paul"

Cu un talent literar, o limbă şi o minte demne de cei mai buni scriitori munteni născuţi la Haimanale şi pe Negustorii lui Kir Ianulea, putea fi oricînd la nivelul lui Lunacearski în cultură şi Philby, în cuminecătură; leninist convins, ar fi vrut să fie, într-o lume ideală, troţkist sau, şi mai bine, anarhist; marxist pînă la dogmă, luase două voturi de blam fiindcă nu-şi ţinuse gura vorbind de rău conducerea realist-socialistă a culturii; nu vedea nici o legătură între marxism şi realismul socialist; realist, nu-i suporta pe Balzac şi Zola şi îi punea cel mai sus pe Joyce, Proust şi Kafka; îşi scria romanele care, cică, se petreceau în urmă cu 50 de ani, ţinînd lîngă el pe masă Ulise. Fascinant pentru cei inteligenţi " unul dintre ei, de la Paris, îi diagnosticase o "schizofrenie a talentului" ", antipatizat pînă la ură de proşti, jidănit din cauza vehemenţei sale antilegionare (aici nu exista ambiguitate: "pînă aici!"), fiu de burghezie intelectuală a unui tîrg sofisticat din cîmpie, trădîndu-şi de mult, din ilegalitate, clasa, accepta şi apăra regimul, dispreţuindu-i pe toţi oficialii lui; îi spiona permanent, punînd mai presus de toate " cu un soi de junimism foarte agreat " anecdota bucureşteană aprigă, bine articulată, excelent povestită; geniul oral rivaliza cu labirintul moral. Congestionat la orice egalizare între Hitler şi Stalin, de unde faima sa de stalinist (cu mult înainte de a o fi scris John Le Carré, "Monsieur Paul" o spusese calm: "Stalin i-a salvat pe toţi capitaliştii!"), lansase la Gazeta literară prima promoţie de critici, poeţi şi prozatori " Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Gabriel Dimisianu " curat antistalinişti; adora talentul, de la Radu Petrescu, Agopian pînă la Cărtărescu " detesta, cu o siguranţă în detectare de copoi fin, mediocritatea păşunistă şi naţionalistă; era la curent cu toate zvonurile agorei controlate " ştia perfect să contrainformeze, să intoxice reţelele, folosind perfect cea mai eficace metodă a oricăror servicii serioase: bîrfa. Romanele lui sînt şuete somptuoase despre politichie, boală şi suferinţă a oaselor şi a minţii. "Monsieur Paul" " aşa i-a rămas numele de la Ion Vinea care, la plecarea sa din biroul Gazetei literare nu a acceptat ca redactorul-şef să-i ţină paltonul şi i-a spus: "pas encore, Monsieur Paul"... " a fost întotdeauna rău cu tot ce scriam "de pe şantier"; nu-i scăpam nici o inflexiune, nici un rictus, nici o aluzie otrăvită; nu m-a îndemnat însă niciodată să scriu pentru partid, pe gustul cenzurii, dar pentru cine? "Pentru Intelligence Service!" Monsieur Paul mi-a dat "pour l’étérnité" formula genială (de calibrul celeilalte: "ce sînt evreii români? ghetto-daci!"): scriitorul e de la "Intelligence Service", în serviciul inteligenţei sale. Cînd am ajuns să lucrez la primele mele nuvele anticonformiste, mi-a atras atenţia, deşi, în sfîrşit, îi plăcuseră, să nu cad în "Cuore". M-am enervat sumbru şi i-am replicat cît am putut de dîrz: "Şi cu crimele lui Stalin, ce facem? Alea-s tot din Cuore?" A fost concis: "Astea nu se discută aici " eram în camera lui austeră, doar cu caietul lui şcolăresc şi cu Joyce pe masă ", ci acolo" şi ridică ochii lui straniu bulbucaţi spre tavan, spre un acolo în care ştiam că nu crede. " Paul, va trebui să fim judecaţi, n-o să scăpăm! i-am zis cît se poate de clar şi real. " Judecaţi-mă! şi îmi întinse caietul lui de dictando, cu scrisul acela de copil malefic, de demon angelizat. Nu putea suferi Demonii lui Dostoievski. Era al lor. Între cele dintîi vise şi viziuni postdecembriste, l-am văzut în pijama, aşa cum obişnuia să lucreze, la o poartă a Purgatoriului, şi nu am avut putere decît să fiu concis: " Paul, la Bucureşti sînt manifestaţii în care se cere la microfon ca toţi creştinii să îngenuncheze pentru "Tatăl nostru" şi comuniştii să rămînă în picioare. El începu să rîdă şi să sară ca un vrăbioi uriaş, strigînd: " Am murit la timp! Am murit la timp! Deodată se opri şi mă întrebă cu maxima severitate a ochilor săi bulbucaţi: " Tu, cînd s-a strigat porcăria aia, ai îngenunchiat? " Nu. " Ai rămas în picioare? " Nu, într-un picior. Ca de obicei, coborî pleoapele grele, se gîndi o clipă şi îmi zise liniştit: " Ai fost ironic toată viaţa. O s-o plăteşti. Nu te căi mai mult decît e normal.