Despre mine care te înjur, cititorule!
Ce tîmpenie mai vreţi să auziţi de la mine şi săptămîna asta? Ce tîmpenii aţi mai făcut voi pe şoselele patriei ca să vă identificaţi cu înjurăturile mele? Mi se spune, apropo, că înjur prea greu. Eu zic că înjur fără nici o fantezie, fără să scornesc nimic din imaginaţia mea, înjur din fondul principal de înjurături. Şi mă întreb şi eu de ce înjur? Şi răspunsul meu este simplu: păi, bă, driverilor, altceva decît să înjuri se poate? Înjurătura e singurul lucru care se întîmplă unui şofer. E lucru clar, e lucru cert înjurătura. E palpabilă. Te răzbuni pe aer. Da, înjurătura e singurul lucru care schimbă lucrurile. În mintea şoferului. Dacă nu poţi să-l omori pe ăla care trece pe roşu, dacă nu poţi să te revolţi împotriva primarilor indolenţi, dacă nu poţi să pui maşina în cui, dacă nu poţi călca un pieton la fiecare enervare, măcar, da, înjuri. Da, înjuri. Se schimbă ceva în mintea ta. Izbucneşti şi e bine o clipă. Blestemi clipa în care s-au născut atîţia şoferi şi omori visul de mai repede din tine! Înjurătura! Odă ei! Imn puterii ei de a fi lîngă noi, cînd te sîcîie soacra, nevasta, copilul! Imn înjurăturii care se învîrte în gură în loc de mîncare cînd stai trei ore ca să intri în casa ta! Odă înjurăturii care te salvează cînd te trec nevoile fiziologice şi tu nu ai unde să te deşerţi că eşti de jumaâ de oră în intersecţie! Odă înjurăturii cu care străpungi mai repede şoselele, mama lui de Ştefan cel Mare, şosea! Mînca-o-ar ciuma de intersecţie de la Unirii! S-o ia dracuâ de Poliţie handicapată! Viaţa vorbeşte! Înjurătura a însoţit viaţa rom
