De la un inexistent inginer pensionar
Stimate domn, am cumpărat primul volum din Antologia ruşinii în presa românească şi am citit reportajul dumitale, din 1949, de la înfiinţarea primei gospodării colective în comuna Luna de Jos. Fotografa care te-a însoţit a fost mama mea. Ea a murit, acum şase ani, în Canada, unde a ajuns, prin 1960, după ce s-a despărţit de tatăl meu. El a lucrat ani de zile la cenzură şi ştiu precis că a fost sancţionat pentru apariţia articolului dumitale în care-l proslăveai pe Hruşciov în 1955. Prin relaţiile sale de fost ilegalist a reintrat în serviciu, nu la cotidiene, ci la revistele literare săptămînale şi lunare. Mama nu a admis acest compromis al lui, a divorţat, iar eu am trăit lîngă el pînă s-a prăpădit, în 1980. Am dat socoteală de părinţii mei în toate autobiografiile care mi-au însoţit viaţa pînă am fost pensionat de la un institut de cercetări hidrologice unde am lucrat ca proiectant-şef 30 de ani. Am fost astfel la curent cu reportajele dumitale de la Bicaz şi de pe alte şantiere. L-am cunoscut bine pe inginerul Cameniţă din care ai făcut pe drept un personaj în reportajele de atunci. Nu ai greşit. Am doi fii ceva mai mari decît băiatul dumitale care nu au de ce să mă chestioneze în privinţa trecutului meu. Nu am problemele dumitale paternale. Nu am fost m.d.p., iar dacă ei au fost, nu m-am opus. La cîteva zile după ce te-am citit în Antologie, am văzut scrisoarea agentei literare* pe care ai tratat-o printr-o tăcere foarte neplăcută din care se putea înţelege că eşti de acord cu ea. Ea ironiza lansarea cărţii şi punea toată lumea de acolo sub semnul oportunismului tradiţional. Am fost şi eu acolo şi nu mă simt deloc oportunist. I-am ascultat cu atenţie pe vorbitori şi i-am înţeles ca pe nişte oameni care au fost odată marxişti şi acum nu mai sînt. Cum se zice, au trecut de la stînga la dreapta. Eu nu mai cred de mult în aceste etichete: pentru mine, dreapta minte, stînga nu mai are ce spune. Una slăveşte virtuţile capitalismului, cealaltă nu mai cere nicăieri o revoluţie care să-i lichideze pe exploatatori. Eu sînt ne. Nu am nimic împotriva celor care după experienţa socialistă sînt anticomunişti şi nici împotriva celor care au rămas la marxismul lor şi sînt huliţi toată ziua. Nu văd ce beneficii trag din antioportunismul lor. Dar dacă îi împărţim pe toţi cei din jur în oportunişti şi antioportunişti, nu se va mai putea trăi. Ce mă dezgustă în orice revoluţie este caracterul ei necruţător. Am citit un studiu despre derapajul democratic al Spaniei lui Franco, în care ideea principală era aceea că acolo au practicat amnezia şi amnistia. Nimeni din jurul meu nu l-a citit, iar dacă îl rezumam, toţi se uitau la mine ca la un nebun inofensiv. Ştiu că la noi nu se poate, dar eu nu-mi voi învinovăţi mama că a fotografiat la prima comună colectivizată, nici tatăl pentru că a lucrat la cenzură. Bine că m-au lăsat să cresc cum am vrut. Am altă obiecţie la prezent, fiindcă numai el mă interesează. Am fost şi la lansarea cărţii lui Adam Michnik, am întîlnit acolo cam acelaşi public ca la Antologia ruşinii, i-am ascultat pe vorbitori şi după ce am început să citesc cartea mi-am dat seama că nici unul nu ar fi capabil să-i pună în practică ideile. Ei nu-i pot pricepe antianticomunismul. Ei nu-l înţeleg cînd el cere să se renunţe la căutarea adevărului în dosarele Securităţii care deformează totul. Ei nu sînt în stare să judece ca el legea marţială din 1981 şi rolul lui Gorbaciov. Ei nu dau nici o importanţă faptului că el, fost comunist, cu tată comunist, nu se angajează la dreapta lor. Poate că el nu ar fi fost de acord nici cu apariţia Antologiei. În fond, lăudîndu-l teoretic, ei se dezic de el în practică, motivînd că Polonia nu e România. Nu e, dar în practică ei sînt mai aproape de fraţii Kaczynski decît de Michnik. Un Michnik e cvasi-imposibil la noi, tot aşa cum nu am putut avea un Havel care să-l ia lîngă el, la putere, pe un Dubcek. Cînd aud în 2009 că încă se mai întreabă de ce nu am avut un Havel, îmi vine să strig: din cauza ta, din cauza mea! Dar sînt un timid care nu se pricepe decît la rezistenţa materialelor. Dacă îţi scriu este fiindcă faci cumva parte din biografia familiei mele, ai fost prieten cu Soli Cameniţă şi ai putut scrie acum 50 de ani în cartea cu Bicazul, chiar dacă se deschidea cu un citat din Gheorghiu-Dej, că "va trebui să fie o mare lumină în Moldova pentru a se răscumpăra efortul cu care s-a construit barajul". Te văd chinuindu-te cu fiul tău; deşi strict personal cred că nu e cazul să-ţi faci atîta sînge rău, îţi propun să pleci, cu o mare reducere, prin agenţia turistică a fiului meu mai mare, la Reykjavik, să stai acolo cîteva zile şi să discutaţi faţă în faţă. Sînt sigur că îţi va face bine. Dacă mai ştii numele părinţilor mei " asta ar fi o avizare favorabilă a scrisorii mele " caută-mă la agenţia "Dor de ducă" din Piaţa Rosetti. Cu prietenie… Răspunsul ficţionarului: Ştiu foarte bine numele părinţilor dtale, îţi mulţumesc pentru idee, dar nu-i voi putea da curs fiindcă, din cîte ştiu, fiul meu e plecat pe mările lumii.** (încă o dată, ficţionarul nu le ştie pe toate…) * pentru non-ficţionari: vezi Dilema veche nr. 280 din 25.06.09 ** pentru non-ficţionari: vezi Dilema veche nr. 283 din 16.07.09
