Cu Lucian Raicu
Nu am găsit puterea să mă adun pentru un necrolog imediat la dispariţia lui Lucian Raicu; îmi stăruie în creion gîndul lui la moartea lui Marius Robescu: "Tac, tac şi uneori schimb vorba (subl. L.R.) cînd i se pomeneşte numele pentru că nu suport să se vorbească despre el ca despre un om mort. Nu suport, nu vreau, nu îndur, nu accept". Şi mai e ceva, o scriu cu o indecenţă riscantă în asemenea momente: încă păstrez în auz ultimul lui hohot de rîs, acolo, pe patul de spital. Mi l-a povestit (mila, mila...) Sonia Larian, îngerul vieţii lui, cu cîteva zile înainte de... Vibra de bucurie: îi citise un articol din Dilema veche, o mărturie despre acea vară pragheză a anului 1968 cînd fuseserăm cu toţii adunaţi pe Stadionul Tineretului să facem "instrucţie" şi să ni se repartizeze posturile de luptă din Casa Scriitorilor de unde să tragem în caz că sovieticii atacă Bucureştii... Sonia îmi mulţumea, incandescentă: "L-ai făcut fericit... nu a mai rîs cu atîta poftă, nu mai ştiu de cînd... A început să-mi povestească, şi-a adus aminte în amănunt ce a făcut şi el acolo, ca soldat prost. Era cu Valeriu Cristea... a fost într-o vervă nebună!". Hohotul acela de rîs, dintotdeauna de o vitalitate inconfundabilă, m-a trimis - pe la 1 noaptea, după ce am vorbit cu ea - la pagina lui despre rîsul lui Labiş. Matei Călinescu, în România literară, ţinuse să sublinieze cu italice că "Raicu ştia să rîdă". Cred că nici un critic literar român nu a fost mai sensibil şi mai priceput decît Raicu în analizarea rîsului omenesc. Fiindcă ştia să rîdă şi să surîdă ca nimeni altul. A fi stat lîngă el la un film cu Stan şi Bran e unul din momentele sublime ale vieţii mele, la fel ca saramurile mîncate împreună la "Pescarul" sau partidele de şah jucate în căscioara "dintre Gîrle", cînd "ne dădeam" Botvinik sau Tal. Fără asemenea scene de maximă iluminare a banalului, creaţia lui nu ar fi atins gravitatea penultimelor întrebări în faţa lui Gogol, Bacovia, Tolstoi, Thomas Mann, pe care nimeni nu le-a pus la noi atît de apăsat. Mai am în auz - tot aşa, povestite de Sonia - visele lui, relatate scrupulos de el, ei; visa intens, puternic, bucureştean, gogolian, nu uita nimic. E unul cu Marius Robescu şi Teodor Mazilu mergînd pe Calea Victoriei şi discutînd tot mai indignaţi că Mircea Dinescu şi-a făcut nunta la Palatul Regal. Într-o altă noapte fusese la o şedinţă a Uniunii Scriitorilor organizată într-o pădure, toţi erau confortabil cocoţaţi în copaci, Geo Dumitrescu ţinuse ca de obicei o cuvîntare strălucită şi, de pe craca sa, Eugen Simion comenta către Raicu: "mi s-a părut cam incoerent". Tîrziu, după miezul nopţii, Sonia mă asigura că "o să-ţi mai povestesc şi altele". O singură dată mi-am permis să-i încredinţez un vis de-al meu cu el: eram amîndoi încolonaţi într-o uriaşă demonstraţie de 23 August, ne pregăteam să intrăm din Calea Moşilor (?) în faţa tribunei cu Ceauşescu din Piaţa Aviatorilor şi, deodată, el, Raicu, începu să se desprindă de pămînt şi să zboare de lîngă mine, făcîndu-mi, cu obrajii umflaţi de rîs, un semn straniu pentru gesticulaţia lui diurnă, totdeauna sobră: îşi rotea degetele dreptei în jurul urechii, cum ar veni "îţi voi da mîine un telefon!". El care detesta telefonul! Sîntem cîţiva scriitori buni care mai ştim ce însemna un telefon de la Lucian Raicu, joia, vinerea, după apariţia României literare, în care, cu un elan bine stăpînit, te felicita pentru articol... Sîntem cîţiva care, alergînd să-i dăm un proaspăt volum, aşteptam încordaţi verdictul lui; ştiam că ne va spune adevărul, fie şi printr-o tăcere a lui; avea tăceri feroce; ura grandilocvenţa, punea "importanţa" între ghilimele, prea expresiv literar şi fiziognomic "nu ştia (precum se autodefinea în acest portret tot al lui Robescu), nu putea, nu-i trecea prin cap să mintă, nici în scris, nici în lume, nici cînd se mai dezlegau limbile şi totul părea cu putinţă. El nu; niciodată (subl. L.R.), în ruptul capului... în toate etapele inspiraţiei sale. Nici inspiraţia (subl. L.R.) nu-l clintea... Încă o dată: există miracole (subl. L.R.), depun, cu mîna pe inimă, mărturie". Transcriu acest citat şi îmi sar în ochi sublinierile lui: de ce niciodată? De ce inspiraţia? De ce miracole? Oriunde deschizi ultima sa capodoperă, Scene, reflecţii, fragmente - capodoperă a unei "fugi", pe cîteva voci, a gîndirii şi răzgîndirii aproape schubertiene într-un montaj abrupt şi subtil - te fulgeră abundenţa italicelor, fără explicaţii, fără "teorie", permanent aţîţătoare: de ce într-un citat dintr-o scrisoare a Ţvetaevei subliniază: "eu mi-aş dori un rug adevărat?". De ce într-o propoziţiune despre Dostoievski: "la înmormîntarea lui, studenţii i-au purtat lanţurile" sînt în italice? De nenumărate ori sînt subliniate conjuncţii şi prepoziţii infinit de mici, adverbe îndeobşte banale, cuvinte altfel simple: atenţie, întîmplare, seriozitate, nimic. E singura ostentaţie pe care şi-o permite acest timid de stirpe bacoviană. Fiecare idee trăieşte în tensiunea fiecărei fraze, a fiecărui cuvînt. Raicu iubeşte cuvîntul pînă la adoraţie şi suspiciune, cu acea "exaltare raţională" pe care nu se sfia (o, nu, asta nu...!) să ne-o propună în faţa unei pagini a lui Malraux, a lui Sadoveanu. Nu cunosc scriitor român contemporan care să fi dat cuvîntului o asemenea greutate. Între vis, rîs şi surîs, găsesc, aici, în controlul expresiei - ca acela al lui Gould în fiecare notă a unui Bach - o cale de acces spre secretele geniului său. În "de ce"-ul sublinierilor, vibrează un mesaj presant: "Tu te întreabă şi socoate!". Îl aud şi nu schimb vorba. Sîntem cîţiva scriitori buni pentru care (cum zice o bătrînă vorbă încăpăţînat de nemuritoare) Lucian Raicu aparţine conştiinţei de sine a scrisului nostru.
