Către Consiliul de Onoare al Uniunii Scriitorilor

Stimaţi membri ai Consiliului de Onoare al Uniunii Scriitorilor, vă solicit azi un efort de atenţie confraternă pentru judecarea unei fapte a cărei gravitate cred că nu o veţi trata cu indiferenţă: În România literară nr. 35/2006, Mircea Mihăieş a reluat dintr-un interviu al Oanei Orlea acordat revistei mondene Elle, acuzaţia conform căreia aş fi scris în 1952 un articol în Scînteia Tineretului prin care - susţinea dînsul - îi "pavam acesteia drumul spre închisoare". Textul lui M.M. avea un aiuritor sentiment triumfal, o bucurie a demascării mele de o vulgaritate care se înscria în actuala stilistică a delaţiunii isterice şi aistorice. Autorul dădea răcnet de satisfacţie descoperind că în urmă cu 55 de ani, cum ar veni ca ieri, R.C. a fost pavatorul unui drum spre închisoare pentru o elevă înfierată, în limbajul epocii, ca reacţionară şi cosmopolită. Am precizat imediat, calm, că era imposibil să fi scris eu acel denunţ, explicam sobru de ce, şi în următoarele trei zile, la Biblioteca Academiei, s-a găsit în colecţia ziarului respectiv, articolul despre care O.O. zicea "că-şi aduce foarte bine aminte", pînă la titlu şi semnătura mea. Articolul descoperit (datat 30 noiembrie 1951!) avea alt titlu şi era semnat de patru colege din liceul unde învăţa acea "prinţesă a dolarilor". Evenimentul zilei - cu un supratitlu pe care nu l-am visat în cei 75 de ani de viaţă: "Radu Cosaşu nevinovat" - şi apoi România literară au publicat facsimilul cu cele 4 semnături ale turnătoarelor de serviciu. Nu-mi aduc aminte ca, după ’89, în presa noastră literară, o diatribă să fie spulberată în 72 de ore şi să nu mai rămînă din ea decît o infamie. Am aşteptat - cu o naivitate care, desigur, nu aparţine inocenţei de mult străine scrisului meu - reacţia lui M.M. la această covîrşitoare dovadă a iresponsabilei sale grabe în a colporta amintirile total inexacte ale scriitoarei O.O. Nu ascund că am dus naivitatea mea pînă la benigna perversitate de a lua din bibliotecă De veghe în oglindă (Editura Cartea Românească, 1988!), citind şi contemplînd ore întregi splendorile de acolo. Dacă pentru cei cîţiva cu care în acele zile am discutat cazul, enigma era acel trou noir din memoria O.O., pentru mine misterul, de ani şi ani, rămîne cum de un scriitor de talia lui M.M., capabil să vibreze ca nimeni altul, la noi, cel puţin, la jurnalele lui Gide, Pavese sau Radu Petrescu, să se degradeze, să se desfigureze, săptămînal, în logica monotonă şi stilistica destrăbălată a unor pamflete anticomuniste scrise (după o definiţie perfectă a lui Michnik) cu "logica şi topica urii comuniste". Mi s-a rîs nu o dată în faţă şi la telefon: "Lasă-l în pace... Nu ştii că a înnebunit?". Nu o cred nici azi - şi oricum, chiar cînd a scris "o infecţie" ca aceea privitoare la "torţionarul ideologic Ianoşi din anii ’50", am avut respectul faţă de el şi faţă de mine, faţă de amîndoi - căci de atîtea ori ne-am bucurat de ceea ce scriam şi unul, şi altul... - să subliniez că involuţia lui literară este pentru mine stupefiantă. Nu trebuie să fi abisal ca să înţelegi că de cînd mi-am exprimat în scris această stupefacţie - între respect şi regret - ura eseistului s-a declanşat prompt, transparent şi fără inteligenţă. Reacţia lui M.M. nu a fost de natură să-mi scadă glicemia, crescută - recunosc - atît de îngrijorător încît mi-a trecut prin minte gîndul normal de a-i da în judecată pe ambii mei defăimători, cerîndu-le daune la un nivel care să-mi asigure o bătrîneţe liniştită... Neruşinarea cu care M.M. şi-a prezentat "scuzele de rigoare" mă sileşte însă a renunţa la orice gînd care riscă să fie ori derizoriu, ori prea vesel. Cu documentul celor 4 semnături sub ochi, M.M. a înţeles să aibă ca rigoare tot ura irepresibilă, permanent gonflabilă. Ca atare, scuzele sale, fără urma vreunei remuşcări, au fost imediat însoţite de o justificare a acelei "oarecari uşurinţe" cu care a creditat memoria dnei O.O. El a dat tot atîta credit acelui fals cît dovezii care-l spulberă! Cu o uşurinţă nu oarecare, ci întru totul prostească, nevinovăţia acuzatului este tratată la fel ca aiureala iresponsabilă a acuzatoarei. Lui M.M. nu i se taie respiraţia frazei; el ne explică de ce, cu o logică de Beria: chiar dacă nu a scris acel articol, R.C. l-ar fi putut scrie, în urmă cu 55 de ani! Textual: "...am pe retină imaginea unor contribuţii ale lui R.C. din anii ’50 care nu făceau cu totul implauzibilă paternitatea unui astfel de articol". Nu ştiu ce are pe retină, dar pe hîrtie a rămas entuziasmul său la vigoarea cu care "pavatorul" şi-a denunţat păcătoşeniile publicistice din anii ’50. Cred că e mai plauzibilă afirmaţia lui M.M. înscrisă pe coperta a 4-a a Logicii mele: "Rareori autodenunţul, în literatura română, a mers atît de departe". (Logica, Editura Fundaţiei PRO, 2004) Şi cum nici o mizerie nu e desăvîrşită dacă nu ajunge la laşitate, cu aceeaşi rigoare se emite "speranţa", da, speranţa, că "O.O. îşi va recunoaşte eroarea"...! "Sau - acest Ťsau» fiind culmea speranţei curat-murdare - ca O.O. să aducă argumentele incontestabile că nu a făcut afirmaţia fără acoperire". Dacă există ceva incontestabil în scrisul lui M.M. este prezenţa unui nepotolit Javert. Noroc că nu am fost şi nu voi fi vreodată un Jean Valjean. M.M. se găseşte în acea stare morală care nu-i permite să se recunoască în săvîrşirea unor infamii. După ce am supravieţuit urii de clasă, urii de rasă, vom trăi în breasla noastră rigorile unei uri literare? Vă solicit - refuzînd scuzele lui - convocarea unei şedinţe a Consiliului de Onoare pentru a discuta acest caz de degradare morală. În aşteptarea deciziei dvs., citesc cartea lui M.M. despre Leonard Cohen. E foarte frumoasă. Mirarea mea - oricîte ştiu despre ruptura dintre caracter şi talent - rămîne necurmată.