"Ce poate fi mai dilematic..."
A fost aşadar şi vremea pentru „Starea jazz-ului“ la Dilema veche. Ceva îmi spune că mulţi dilematici o aşteptau de mulţi ani, căci ce poate fi mai dilematic decît improvizaţia (fără musai perfecţiune), călătoria (fără musai traseu). În plus, precum s-a văzut şi precum se simţea în aer, mulţi dintre cei ce scriu şi citesc Dv sînt nu amatori ocazionali, ci foarte buni cunoscători de jazz.
Cu inima saturată de mulţumire, permiteţi-mi cîteva fraze, permiteţi-mi să vă spun povestea mea so far.
Am pactizat cu adevărat cu jazz-ul, relativ tîrziu, după adolescenţa rezervată cu predilecţie rock-ului. Era debutul anilor ’90, terminasem facultatea, revenisem din Bucureşti în Constanţa. Prima descoperire a fost mijlocită de Confesiuni III de Johnny Răducanu, din pickup-ul vărului meu. Era perioada cînd citeam Adolfo Bioy Casares şi aşteptam să mi se întîmple ceva.
Apoi am plecat în Franţa şi am avut în-tîlniri iniţiatice la concerte de neuitat în Lyon şi Vienne („Jazz à Vienne“): Paolo Fresu, Jacky Terasson, John McLaughlin, Winton Marsalis. Dar mai cu seamă am început să colecţionez, ca un apucat, degustînd din orice, ghidat de postul de radio Frequence Jazz şi de revista Jazz Magazine. Plus cluburile şi barurile de jazz, unde trăgeam să ascult, să amuşinez jazz, cu o bere, cu o carte, cu urechile dilatate.
Revenit după trei ani în Constanţa, cu vreo 500 de discuri numai de jazz, am avut şansa unui prieten (acelaşi de azi) şi el contaminat şi, împreună, l-am cunoscut pe Harry Tavitian, de a cărui consideraţie ne putem bucura şi azi. Am gîndit chiar să deschidem clubul nostru de jazz, făcusem planul de afaceri, dar, în final, ingineri fiind, ne-am centrat (poate prea mult) pe analiza riscurilor.
Am plecat apoi la Bucureşti, continuînd să colecţionez şi să vînez concerte. Şi a fost să fie Joe Zawinul la Sala Palatului şi Richard Galliano la ArCuB, festivalurile şi concertele de care totuşi Capitala nu duce lipsă (şi aici mă despart un pic de cei ce spun că nu se întîmplă aproape nimic în peisajul jazz-ului la noi). Dar a fost mult mai mult, a fost întîlnirea cu Adrian Andrieş şi al său ArtJazz. Un pliu temporal subteran, încărcat cu jazz de primă calitate, cu boemie de cerc intim, cu concerte cu nume mari de la noi şi de afară (lista ar fi prea lungă). M-am simţit fericit acolo timp de trei ani, coborînd pe scara abruptă, prin vălătucii de fum, singur sau cu prieteni. În larg, tot mai în larg! Pentru toate astea, îţi mulţumesc, Adrian A.
Iar în Viena, am fost alintat live cu nume precum Al Di Meola, Charles Lloyd, Abdullah Ibrahim, Chick Corea, The Yellow Jackets, Mark Stern, John Patitucci, Christian McBride, Wayne Shorter ş.a. Iar povestea continuă în cîteva zile cu Pat Metheny şi al său ultim proiect, Orchestrion.
Nu aş încheia această confesiune fără a-mi permite să adaug cîteva nume de muzicieni români pe care, sper să nu mă înşel, nu le-am văzut menţionate în articolele consacrate temei: Jancy Körössy, Richard Oschanitzky, Harry Tavitian, Garbis Dedeian, Cristian Soleanu, Ion Baciu jr., Marius Vernescu.
Şi dacă jazz-ul este nu atît muzică cît recompunere, căutare, punere în dialog, dans pe firul subţire al hazardului necesităţii, îi salut de aici pe toţi iubitorii lui şi mă înclin în faţa artiştilor care fac posibil acest miracol fecund.
Sorin PETRESCU
spetrescu2005@gmail.com
