Moartea dictatorilor muzicali
Veşti bune pentru cei cărora le plac veştile proaste. Sau, mai bine spus, pentru cei cărora le place să se lamenteze continuu în legătură de starea muzicii actuale, dominată de pedofilie şi pornografie comercială. În faţa computerelor, cu căştile pe urechi şi cu degetul pe mouse, music freakşii tocmai au înfăptuit o revoluţie. Mai întîi, 2005 a bătut un cui adînc în sicriul MTV-ului. Ei, da, colosul era muribund de ceva vreme. Dacă la începutul anilor '80, clipurile obişnuiau să fie revoluţionare, ele au fost reduse, de ceva timp, doar la clişee. Anul asta, totul a culminat cu ceremonia de premiere, unde totul a devenit insultător de plictisitor. Formatul acestui show este chintesenţa a tot ce-i iritant cu MTV-ul, întinzîndu-se dincolo de sublima ironie că acest post "muzical" aproape că nu mai difuzează hit-uri, ci reality-show-uri. Clipurile cu adevărat transgresive ajung la public prin DVD-uri sau Internet. Între timp, MTV-ul a devenit un anacronism, ultimul vestigiu a ceva ce părea cool într-o vreme, cam ca blugii rupţi şi bermudele, dar care azi e complet desuet. Din fericire, acum avem de ales. Zilele petrecute în faţa televizorului aşteptînd ultimul Prodigy s-au terminat. În 2005 ai putut selecţiona clipuri la cerere prin servicii on-line ca Yahoo sau AOL Music. Acesta din urmă îţi permite să postezi comentariile sarcastice în timp ce imaginile se derulează. Pe site-ul MySpace îţi poţi împărtăşi clipurile favorite cu prietenii şi poţi chiar să contactezi trupele care le-au făcut. Poţi să-ţi ţii playlist-ul video în palmă, în telefonul mobil, în Sony playstation-ul portabil sau în iPod. Şi, mai important, nu mai sîntem la discreţia unor pseudo-trendsetter-i. E greu de identificat momentul în care relaţia dintre marile case de discuri şi public a început să se degradeze. Poate c-a fost perspectiva talibană a mahărilor pieţei muzicale în ceea ce priveşte download-atul şi sharing-ul. Sau poate a fost ucigătoarea rutină a idolatriei pop şi a hiper hype-ului. Oricum, a devenit evident că distracţia e în altă parte. Acesta a fost anul cînd fanii au început să ia sunetul în propriile lor mîini, rejectînd dieta supraprocesată servită de "majori", în favoarea a ceva făcut de casă. Ei au fost autorii multora dintre succesele de critică ale anului, printre care trupe ca Arctic Monkeys, Arcade Fire sau Clap Your Hands Say Yes. Graţie Internetului, din ce în ce mai mulţi artişti "nesemnaţi" au reuşit să-şi înregistreze, să-şi promoveze muzica şi să-şi găsească fani care s-o transmită mai departe. Cum? Cu ajutorul unor site-uri ca betterpropaganda, insound, 3hive, pitchforkmedia, a blog-urilor muzicale, a radiourilor on-line, prin "împărtăşirea" comunitară a muzicilor din computerele personale, prin concerte gherilă în locuri bizare, popularizate prin tradiţionala "gură la ureche". Fără suportul oamenilor de PR, al stiliştilor sau al billboard-urilor stradale. Credeţi-mă, există acum speranţă pentru toţi pop-cinicii. Avem de-a face cu un fenomen cu atît mai exaltant cu cît la noi ar putea însemna sfîrşitul dominaţiei "publicului larg". Una dintre cele mai mainstream ţări în materie de preferinţe, România a trecut direct de la zidul de fier, la zidul de neon al consumismului. Dictatura celor mulţi (sau a ceea ce credau distribuitorii că se vinde fără riscuri), proiectată în toată media, era asfixiantă şi nu ne rămînea decît să ne rugăm de prietenii din vest să ne mai "tragă muzică". Acum avem acces la deliruri sonice chiar şi dintre cele mai obscure. În 2005, nu mai e nevoie de mamuţi sau instanţe muzicale care să-ţi dicteze ce trebuie să asculţi. Ca artist, eşti doar la un clic distanţă de un site tolerant, care te lasă să-ţi postezi un mp3 şi te ajută să cîştigi un grup de fani devotaţi care fac orice pentru tine... Există ceva cu adevărat revigorant în descoperirea, din întîmplare, a unei trupe mari, fără nici un fel de campanie de presă sau mitologie artificial construită. În 2005, topurile au fost infuzate cu o veselă şi prietenoasă anarhie. Poporul a luat puterea. Viva la revolucion!