Cu Tony Judt prin secolul XX (XI). O fantomă bîntuie Europa: planificarea

Există o asemănare frapantă între politicile postbelice din estul și din vestul Europei legate de planificare și de corolarul ei, naționalizarea. Atît în vestul „capitalist”, cît și în estul comunist, guvernele au pus un accent masiv pe ”plan” și pe intervenția statului în economie. În România, o astfel de politică, dusă la extrem potrivit preceptelor staliniste, a dus la măsurile cunoscute - naționalizările din 1948 și primul plan cincinal din prima jumătate a deceniului șase al secolului trecut. Mai puțin reliefate la noi sînt însă planificările anuale sau multianuale concomitente din vestul Europei, cum ar fi cele din Marea Britanie, Franța, Germania. În Marea Britanie, scrie Tony Judt, planificarea a presupus preluarea de către stat a controlului în diferite domenii, ajungîndu-se, prin primul program de guvernare postbelic laburist, la naționalizarea minelor, căilor ferate, utilităților. În Franța, pe lîngă naționalizarea transportului aerian, a băncilor, a peste 30 de companii de asigurări, a minelor, utilităților, industriei de armament, fabricilor de avioane și fabricilor auto (Renault a primit prin naționalizare și pedeapsa pentru colaborarea cu dușmanul nazist), a fost instituit un Minister al Planificării, al cărui produs, Planul de Modernizare și Înzestrare propus de Jean Monnet, a fost rapid adoptat. În mai 1946, o cincime din capacitatea industrială a Franței era de stat. În Germania, economia a rămas în mare măsură pe mîini private, dar statul avea un cuvînt greu de spus în privința managementului și a relațiilor dintre angajați și angajatori. Mai la est, în Cehoslovacia industrializată, președintele Edvard Beneš a naționalizat o bună parte a economiei încă din 1945, de dinainte de lovitura de stat comunistă din februarie 1948. Astfel, în anul 1947, 93% din angajații cehoslovaci din transporturi și 78% din cei din industrie lucrau la stat. Făcînd abstracție de exagerările congenitale, etatizarea din perioada de început a comunismului în România își găsea un corespondent în unele procese similare din restul Europei, inclusiv din vestul continentului.

Dar, atrage atenția Tony Judt, sînt diferențe masive între planificarea de inspirație sovietică, „cu obsesia ei pentru ținte de producție, norme, raportări”, și ceea ce înțelegeau occidentalii prin planificare. E drept că unii au pus „credința în planificare, veritabilă religie politică a Europei postbelice”, pe seama influenței exemplului furnizat de Uniunea Sovietică, văzută ca un stat care a scăpat de traumele recesiunii din 1929 și care prin minuțioasele sale cincinale a rezistat asaltului hitlerist. Însă tradiția occidentală a planificării avea cu totul alte resorturi.

Tony Judt scrie că moda planificării are un trecut care se întinde „cu mult înainte de 1945”. În cercurile de tineri ingineri, economiști și funcționari publici europeni interbelici era îmbrățișată ideea de sorginte social-liberală a unui Plan Național, prin care statul să poată interveni în sectoarele cheie ale economiei. Influența politică a promotorilor planificării a fost însă redusă în toți anii dintre cele două războaie. Dreapta politică și centrul nu puteau concepe „planificarea unei economii capitaliste”, iar stînga nu credea că o economie putea fi planificată înainte de a depăși faza capitalistă și de deveni socialistă. Singura care a arătat înțelegere pentru ideea planificării ca soluție la criza economică a fost dreapta radicală, și de aceea numeroși adepți inițial socialiști ai planului au sfîrșit în fascism. Tony Judt scrie că în cadrul clubului Jeune Europe, format din tineri intelectuali și politicieni nerăbdători să imprime o nouă direcție în deciziile politice, viitorul om de stat belgian și eurofil Paul-Henry Spaak schimba idei privind rolul sporit al statului cu contemporani de aceeași credință cu el de pe tot continentul, inclusiv cu Otto Abetz, viitorul guvernator nazist al Parisului ocupat. E firesc ca multora dintre acești tineri să li pară că succesele economice ale planificării de stat instituite în timpul guvernării lui Mussolini în Italia, sau pe vremea Noii Ordini a lui Hitler, gestionate de Albert Speer în Germania, sînt confirmări ale viziunilor lor.

Un alt aspect remarcat de Judt a fost că și războiul a forjat pretenția statului la dreptul de intervenție economică. Economia de război a cerut un „stat ferm” atît în est, cît și în vest, atît la București, cît și Londra. Judt amintește de legea din 1940 din Marea Britanie prin care guvernului i se acorda inclusiv dreptul de expropriere în cazurile excepționale de necesitate, dar asemenea legi au fost adoptate pretutindeni în Europa. Astfel, afirmația lui Kenneth Harris,  biograful liderului laburist Clement Attlee, se potrivește în parte nu doar socialismului britanic, ci și comunismului românesc: „Planificarea națională și proprietatea națională, care în perioada 1945-1951 a părut rezultatul unui guvern laburist care pune în practică principii socialiste, au fost în mare măsură moștenirea unui stat care a fost organizat pentru a duce un război total”. Deosebirea consta în magnitudinea „reconstrucției planificate” a țării după război. În vreme ce în campania victorioasă din 1945 laburiștii promiteau „fabrici, parcuri, case, școli și magazine bine planificate”, în campania electorală din 1946 partidul comunist anunța resetarea de la zero a întregii societății, după modelul revoluției bolșevice.

Dar toate acestea ar fi fost inutile în lipsa unui răspuns receptiv al electoratului. Oamenii aveau credința că statul într-adevăr poate conduce societatea către căile refacerii postbelice. Exista, scrie Judt, un consens larg privind nu doar datoria, ci și capacitatea guvernelor de a rezolva imensele probleme economice ale momentului. Nu inițiativa particulară, nu efortul individual erau răspunsul, ci efortul dirijat și organizat venit din partea autorității. Semnificativă este intervenția la BBC a istoricului A.J.P. Taylor care le spunea ascultătorilor postului de radio, în noiembrie 1945, că „nimeni în Europa nu crede în modelul american, acela al inițiativei private”. Era o exagerare, pînă la urmă și mediul privat a contribuit semnificativ la refacerea generală, iar unele măsuri etatiste luate imediat după război au fost revizuite în timp de guvernele ulterioare.

Pe de altă parte, planificarea economică a mers mînă în mînă cu cea legată de asigurarea securității sociale. După război, statul european și-a asumat și rolul de a furnizor de servicii sociale la o scară nemaiîntîlnită pînă atunci. Sistemele sanitare și de pensii de azi sînt rezultatul acestei evoluții, petrecută și în est și în vest, care la bază se inspiră tot din ideea planificării, dar nu la nivel economic, ci social. Și aici aveam de-a face cu o investiție morală a populației în puterile etatismului, care în Europa occidentală a condus la apariția așa-numitului welfare state. Este perioada în care bunăstarea continentală atinge apogeul, fenomen reflectat atît în condițiile de trai, cît și la nivelul unor indicatori precum creșterea economică anuală sau Produsul Intern Brut. Dar resorturile acestei evoluții se despart iarăși în cazul estului și vestului Europei.

În țările comuniste, mobilizarea etatistă punea formal muncitorul – dar discrimina în general țăranul „ în centrul preocupărilor sale. De fapt, statul comunist se afla într-o permanentă competiție cu terenul virgin al „capitalismului”, acolo unde revoluția nu călcase încă, competiție din care subiecții săi, cetățenii captivi, au beneficiat indirect. Dar combustia generată de convocarea forței de muncă feminine în sectorul (omniprezent) de stat și de investițiile industriale avea să se răsufle, mai ales cu prilejul crizelor petroliere din deceniul opt. În schimb, în vest avea loc o adevărată metanoia a raporturilor dintre stat și cetățeni. Tony Judt arată că după război, statul european occidental a devenit un slujitor al cetățeanului. Spre deosebire de statul comunist, rămas în esență în secolul XIX, statul vest - european a încetat să fie cel care ridica pretențiile - de exemplu, de credință, de ascultare, de mobilizare militară obligatorie - și a devenit cel care venea în întîmpinarea pretențiilor cetățenilor, prin servicii de asigurări sociale, medicale, prin oferta de locuri de muncă sau de recreere. Față de statul din secolul XIX, solicitant și autoritar, statul celei de-a doua jumătăți a secolului XX era cel ce punea individul pe primul loc. Schimbarea corespundea cu aplecarea cetățenilor spre aspectele practice, materiale. Gata cu disputele ideologice, cu revoluțiile, cu confruntarea care a adus Europei numai nenorociri. Era vremea pentru bunăstare, consum, muncă în folosul propriu și nu pentru idealuri abstracte, distracție, sport și poate și ceva cultură de mase. Era epoca post-ideologică. Dar lucrurile aveau să se schimbe în secolul XXI, cînd capacitatea statului de livra securitate socială a scăzut. Este ceva la care sîntem martori în prezent, cînd o nouă raportare a statului la cetățeni are loc sub presiunea schimbărilor economice, sociale și climatice. Cît despre est-europeni, n-au apucat să ceară foarte multe de la statul social, post-comunist și post-capitalist deopotrivă, și a și venit momentul să renunțe la el. Pentru ce anume – aparent, încă nu se știe.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Alte articole din această serie (selecție): Colaboraționiștii, Ungaria post-56 și China post-89, Cum au intrat britanicii în UE abia la a treia încercare, Cînd a început Războiul Rece?, Afaceri cu naziștii, „Modelul suedez”.