Cu Tony Judt prin secolul XX (III)

● Tony Judt, Postwar. A History of Europe since 1945, Penguin Books, 2006. 

Colaboraționiștii 

De ce mai continuă protestele „Vestelor galbene” dacă Macron le-a promis salarii majorate, iar guvernul a invalidat calendarul scumpirilor la combustibil? „Din obișnuință”, a fost unul dintre răspunsuri, prizat și de către unii dintre comentatorii din România, trecuți prin experiența autohtonă a protestelor #unitisalvam. Avem de-a face și acum cu un „protest de dragul protestului” – sună, așadar, una dintre explicații.

Dar ar mai putea fi una. Și deși aparent opusă, și în mod cert mai profundă, într-o logică socială mai cuprinzătoare cea de-a doua interpretare ar putea merge mână în mână cu prima. Ea provine din observarea unei tradiții a polarizării politice din Franța, remarcată cu finețe de Tony Judt. În cartea sa Postwar, istoricul britanic a scris despre recursul periodic al francezilor, începând cu Revoluția de la 1792, la resetarea societății prin violență. „Cititorii și scriitorii francezi erau demult familiarizați cu ideea că o transformare de proporții istorice e însoțită de o baie de sânge”, a scris Judt.

Între 1944 și 1946 suntem în perioada „istorică” a primilor ani de după război și în Franța, ca și în alte state europene, e epoca resetărilor. Unul dintre conturile care trebuiau reglate era cel al colaborării cu naziștii. Tony Judt distinge două faze pe parcursul procesului: cea în care guvernele reușesc să instituie și să își aproprieze monopolul violenței, și faza de până la această organizare statală minimală.

Pedepsirea „colaboraționiștilor” a început în Franța încă dinainte de debarcarea aliaților din iunie 1944. Era pusă în practică în special de „milițiile patriotice” ale Rezistenței, care îi prindeau pe „colaboraționiști” și îi executau sumar. 10.000 de astfel de cazuri de linșaj au fost înregistrate, potrivit lui Judt, până în octombrie 1944 când guvernul legal instituit la Paris ia frâiele problemei în propriile mâini. În Italia, în aceeași perioadă „extra-judiciară”, numărul celor astfel executați a fost de 15.000, iar în Țările de Jos de aproape 400. Era vorba în special de vendete locale, „motivate deseori politic sau economic”. Dar omorârea „colaboraționiștilor” nu era singura formă de pedepsire a acestora. Multe mii de femei au fost supuse oprobiului public pentru „colaborarea orizontală cu dușmanul”.

Apoi însă au fost instituite primele forme de organizare administrativă de după golul de putere lăsat tocmai de acești „colaboraționiști” pro-naziști cărora printre altele li s-a interzis angajarea în instituțiile de stat. Au apărut tribunalele speciale pretutindeni în Europa, din Norvegia până în Italia și din România până în Franța. „Colaboraționiștii” au fost aduși în fața judecătorilor, chiar dacă procedurile lăsau de dorit în multe privințe.

Astfel, recapitulează Judt, lăsând deoparte procesele din Germania însăși, printre care cele mai cunoscute sunt cele de la Tribunalul (internațional) de la Nüremberg, în Norvegia toți cei 55.000 de membri ai Nasjonal Sammlung, principala organizație pro-nazistă din țară, plus alte 40.000 de persoane, au fost judecate. Dintre acestea, condamnate au fost 17.000 de persoane, din care 30 la moarte, cu 25 de execuții. În Olanda, au fost judecați 200.000 de „colaboraționiști”, din care aproape jumătate condamnați – 154 la moarte, cu 40 de execuții. În Belgia, au fost condamnate la moarte 2940 de persoane, și executate 242. Danemarca: la fiecare 100.000 de locuitori, 374 au fost condamnați la închisoare (istoricul britanic nu spune nimic de execuții). În Franța, exemplul de la care am pornit, la fiecare 100.000 de locuitori, 94 au fost condamnați la închisoare. Au fost 6.763 de condamnări la moarte, din care puse în practică 791. Italia a avut aproximativ 50.000 de condamnări, cu 50 de execuții. Dar aici a intervenit și amnistia din iunie 1946 a ministrului comunist al justiției Palmiro Togliatti. În Ungaria, a scris Judt, s-au păstrat în mare proporțiile din Belgia și Olanda. Cehoslovacia a avut 19.888 condamnări la închisoare, cu 713 condamnări la moarte, iar Austria, 13.600 condamnări la închisoare, 49 la moarte, și 30 de executaţi. Raportarea numărului de execuții la populația din 1945 a fiecărei țări, sugerată de statistica adunată de autor, ar duce la următorul clasament (cu aproximații): Belgia a înregistrat 29 de execuții la un milion de locuitori, Franța – 20 de execuții, Norvegia 8, Olanda 4, Austria 2 și Italia 1.

Diferențele sunt apreciabile. Belgia e lider și pentru că aici pedepsirea „colaboraționiștilor” s-a produs în contextul diferendelor dintre flamanzii considerați, ca şi la Primul Război Mondial, mai apropiați de germani și valonii vorbitori de franceză. În Franța se poate invoca predispoziția pentru crearea și acutizarea polarizărilor, menționată la început. Judt nu spune însă nimic despre situația din România, dar cazul e interesant. Aici, șeful guvernului pro-nazist și principalii săi colaboratori sunt arestați încă din august 1944, dar procesul lor avea să aibă loc peste aproape doi ani. „Colaboraționiștii” de rang doi fie au fugit, în afara țării sau prin țară, ascunzându-şi identitatea, fie au fost ridicați și băgați în lagăre, dar la scurt timp au fost eliberați. Nu există nici un intermezzo extra-judiciar similar cu cel din Franța, în care să se fi înregistrat vendete sângeroase la adresa reprezentanților sau profitorilor răsturnatului regim.

În schimb, și în România au fost legiferate „Tribunalele Poporului” (ca obligație din Convenția de armistițiu), cu rolul de a-i pedepsi pe „colaboraționiști”. În București, între 14 mai și 8 august 1945, instanța specială a judecat șase „loturi”, pronunțând câteva zeci de condamnări la moarte. Cazurile au vizat represaliile autorităților militare române de la Odessa, din octombrie 1941, prestația unor publiciști acuzați de propagandă nazistă, anti-națională, responsabilităţile personalului românesc al lagărelor de exterminare evreiești din Transnistria, activitatea unor foști angajați ai Siguranței. Procesele au fost bruiate intens de propaganda sovietică, doritoare de a acumula capital politic și de imagine pentru acțiunile de anexare ale Moscovei în desfășurare în Europa de est. Ulterior, cele 29 de sentințe de condamnare la moarte pronunțate de Tribunalul Poporului din București pentru primul lot au fost comutate în închisoare pe viață. Alte două condamnări capitale din așa-numitul proces al ziariștilor nu s-au putut aplica deoarece condamnații plecaseră din țară. La celălalt Tribunal al Poporului, de la Cluj, s-au judecat mai ales crimele comise de ocupantul maghiar al Transilvaniei de Nord. Aici au fost pronunțate mai multe condamnări la moarte decât la București, dar în absența inculpaților, aflați deja în Ungaria. Astfel că până la procesul lui Ion Antonescu (și al celorlalți colaboratori apropiați ai lui), în România nu s-au produs execuții ale „colaboraționiștilor”. Câțiva ani mai târziu, la propriul său proces, ministrul de atunci al justiției Lucrețiu Pătrășcanu le-ar fi spus anchetatorilor săi că Tribunalele Poporului instituite de el a pronunțat 1.800 de condamnări, număr pe care fostul lider comunist îl găsea „satisfăcător”. Așadar, ” „bilanțul românesc al pedepsirii colaboraționiștilor” ar fi de 1.800 de condamnări și patru execuții (lotul Antonescu) – adică 0,25 execuții la milionul de locuitori, raportat la populația României din 1946, de 15.760.000 de locuitori. În alte planuri însă, specifice Tribunalului Poporului din România față de alte instanțe similare din Europa sunt documentarea amplorii abuzurilor şi crimelor comise de guvern împotriva evreilor începând cu anul 1940, dar și profilul de precursor al instanțelor de mai târziu, aservite regimului comunist.

Cu cât a colaborat mai strâns și mai îndelungat cu Germania nazistă, cu atât epurarea postbelică a fost mai blândă – remarcă Tony Judt ca regulă generală. În Italia, colaborarea data din deceniul 4 și oricum italienii creaseră fascismul; în Austria, partidul nazist ajunsese cel puțin la fel de influent ca în Germania. Ca și în Germania însăși, dat fiind nivelul acomodării, o epurare fără compromisuri ar fi însemnat în aceste țări stigmatizarea majorității, nu a minorității. În alte țări - cum ar fi Ungaria și Slovacia, de care Judt spunea că au crescut economic în timpul războiului în baza colaborării cu Germania - cei acuzați de colaboraționism s-au apărat spunând că ei au lucrat în slujba statului, ci nu direct pentru germani, ca în țările unde au fost instituite administrații de tip Reichskommissariat (Norvegia, Olanda, țările baltice, Ucraina), protectorat (Cehia) sau guvernorat (Polonia). În chestiunea pedepsirii ”colaboraționiștilor”, România ar putea intra în această ultimă categorie, a ungurilor și slovacilor. E adevărat că ulterior, sovieticii au recuperat terenul și au apăsat mult mai tare pedala anti-hitlerismului. S-a văzut în toată Europa de est, iar în România în campania pentru alegerile din noiembrie 1946, apoi în anul următor, 1947, când a fost anihilat pluralismul politic, dar și în reproșurile aduse peste alți câțiva ani lui Pătrășcanu, care nu ar fi făcut epurarea cum trebuie și la timp.

Prima parte a articolului poate fi citită aici; a doua parte, despre reținerile inițiale britanice legate de Uniunea Europeană, poate fi citită aici).

– va urma –

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.