Dilematix

Bucureştiul este supranumit Micul Paris, dar cum s-ar numi Bucureştiul dacă ar fi o variantă în miniatură a bi­ne­cu­noscutului New York? Eu nu mi-am putut ima­gina o versiune mai mică a marelui oraş, deci o să vă introduc (să vă fac turul) în­tr-o versiune îmbunătăţită.

Bună ziua! Este 2071, într-o frumoasă zi de primăvară. Sînt undeva... în Bu­cu­reşti. Ce credeţi că aş fi văzut acum şai­zeci de ani? Nici nu vreau să-mi mai a­min­tesc. Merg alene pe o alee şi mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară.

Cine nu a visat în nopţile înstelate de vară, lungit în şezlong, în balconul u­nui apartament, cînd luna stră­lucea şi-l mai răcorea puţin vîntul cu miros de tei? Eu am făcut-o de mai multe ori.

Oraşul nostru nu se poate numi „per­fect“. Mi se pare că este desenat într-un stil nepăsător şi prostesc. Mi-ar plăcea să fiu arhitectul-şef al oraşului no­stru, deoarece chiar aş vrea să-l schimb în totalitate. Eu vă voi prezenta oraşul creat de mine. Oraşul meu.

N-am călătorit niciodată mult. N-am vă­zut oraşe peste oraşe, geniale, importante, nor­male sau murdare. N-am putut face asta, chiar dacă mi-am dorit. Escapadele me­le cele mai dese şi cele care mi s-au în­tipărit în memorie au fost cele către casa bu­nicilor, la ţară.

Acum mult timp, chiar înaintea Big Bang-ului, Dumnezeu a creat Ra­iul: Raiul disco, Raiul sport, Raiul e­lectro şi Raiul 2.0 beta. După vreo 2000 de mi­lioane de decenii şi vreo 12 Raiuri 2.0 be­ta, Dumnezeu a decis să creeze Raiul 2.0 du­pă proiectele lui Leonardo da Vinci şi ale lui Bill Gates.

Numele meu este Ana şi locuiesc în Bu­cureşti. Oraşul meu ar fi mai fru­mos şi mai liniştit fără hoţi, mai ales că poliţia nu ar mai fi atît de agitată. A­tunci cînd aveam cinci ani l-am în­trebat pe tata dacă se pot construi niş­te tuburi uriaşe, invizibile sau trans­pa­rente, prin care să pot merge la cea mai buna prietenă a mea ca să mă joc.

Bun venit în oraşul ultramodern şi fu­turist înfiinţat de destul de mult timp, cam prin secolul al XXVI-lea şi jumătate. Iar oraşul este numit… Mo­derneşti! Ştiu ca vă sună cunoscut, deoarece stră-stră-străş….ţ-stră-moşul acestui oraş este Bucureşti. Dar aproape totul este schim­­bat.

Un oraş perfect. Greu de imaginat. Ni­mic nu poate fi perfect. Poate doar să tindă să fie perfect. Şi cu cît a­vansăm în timp, lucrurile se apropie din ce în ce mai mult de perfecţiunea pe care nu o vor atinge niciodată. Aşa că viitorul este cu si­g­­uranţă mai perfect, ca să zicem aşa, decît pre­zentul.

Cum ar putea să arate oraşul nostru altfel decît în infinit de multe feluri. ...Oraşul cu mai multe feţe este cel la care visăm cu toţii. Unul al me­ta­morfozelor instantanee, produse de un gînd sau de o dorinţă, oraşul la­birintic unde, odată intrat, ai şansa unor aventuri unice menite să te trans­forme şi pe tine radical.

Fum negru se ridică din fabrica de o­tra­vă de la marginea oraşului. Fumul plu­teşte în aerul rece şi străluceşte în lumina al­bă a lunii. Această fabrică este singurul mo­tiv de mîndrie pentru locuitorii din oraş. Pe gardul fabricii este scrijelit uşor stîn­gaci: Strada Victoriei, nr. 13.

Prin geamul deschis intră o adiere cal­dă. Poate prea caldă pentru luna a­prilie. Cartea lăsată neglijent pe pat îşi deschide paginile în bătaia vîntului stîr­nit de uşa trîntită. Praf. Odată cu vîn­tul, intră în casă şi praful de pe străzile cu gă­u­ri în asfalt şi clădiri dărîmate sau în curs de demolare, aşa cum e tot oraşul, de fapt.

Casele din Gloomville sînt clădiri în for­mă de paralelipiped dreptunghic, clă­dite din piatră extrem de dură şi a­co­perite de iederă otrăvitoare. ATENŢIE! NU ATINGE PEREŢII CASELOR! POŢI CĂ­PĂ­TA INFECŢII FATALE! Mda, iedera asta face multe ravagii, mai sigur să stai depar­te de ea!

Poarta transdimensională 11-603 a fost activată. Hans intră în ea, dis­pă­rînd în spaţiu şi timp. O lumină pu­ternică îl orbi, apoi se trezi într-un coridor alb-negru. Era pierdut pe unul dintre co­tloa­nele temporalo-spaţiale. Văzu o uşă, o des­chise şi observă că se afla într-o fundătură.

Oraşul în care aş vrea să locuiesc nu face parte dintre filmele SF, nici din­tre cele de groază, dar nici din­tre cele obişnuite. Oraşul în care aş vrea să locuiesc chiar a existat acum 100 de ani. Ar­hi­tectura nu este singurul lucru care mă fa­ce să-mi doresc să locuiesc în acest tip de o­raş.

Dacă vreţi să ştiţi, de ceva vreme am un nou prieten bun: numele lui e Oscar „Cap de ou“, are 10 ani, a dat foc pisicii, cîinelui şi casei „de s-au prăjit pînă şi peştişorii roşii din borcan“. Locuieşte într-un spital, loc grozav de simpatic: s-a mutat acolo cînd a aflat că are leucemie.

Cu micul roman Nimic nou pe frontul de vest l-am descoperit pe Erich Maria Remarque, care prin ochii şi filtrul inimii lui Paul reuşeşte să descrie marele război al tranşeelor, dintr-un unghi surprinzător, extraordinar de simplu şi profund.

Am auzit că vrei să-ţi găseşti îngerul păzitor. Va fi destul de greu, dar mi-ai cerut ajutorul şi eu sînt dornic să te ajut. Mai întîi trebuie să mergi la adresa următoare: strada Îngerul, numărul 222, magazinul „Îngeraşul“, Bucureşti. Acolo te vei întîlni cu Îngerul Willy. Trebuie să-ţi cumperi:

Îngerul meu păzitor a rămas fără o aripă. I-am tăiat-o eu. Oare cum va trăi un înger fără o aripă? Va mai putea să fie vreodată întreg? Mă va ierta oare cîndva? Va putea fi iarăşi cel care a fost odată pentru mine? Probabil că nu, mai ales că este şi foarte supărat pe mine. Ce spun eu, supărat?! Pur şi simplu, mă urăşte... mă urăşte.

Era Ajunul Crăciunului. Strada îmbrăcase o aşteptare… Cum adică? Ştiţi voi, cînd aerul rece trezeşte zeci de emoţii colorate şi vesele, de mirosuri de cozonaci şi sarmale, cu rîsete de copii şi frămîntări zburdalnice.

O zi însorită în împărăţia Raiului. Dumnezeu priveşte spre pămînt. Vede nişte oameni într-o casă, plîngînd, vede un om fugind de un altul. Se gîndeşte: „De ce se întîmplă lucrurile astea? Care este cauza lor?“. S-a decis să trimită nişte îngeri să privească chiar de pe pămînt toate întîmplările acestea. Chemă doi îngeri fideli.

Într-un orăşel din Alabama trăia o familie foarte bogată. Majoritatea bunurilor familiei provenea dintr-o mică afacere care între timp a luat amploare. În casă locuiau trei generaţii: bunicul van Gogh, fiul acestuia van Jorje şi nepotul van Strauss. Van Gogh vroia să aibă bani doar pentru strictul necesar şi, ca un bun creştin, ceva de donat săracilor. Van Jorje, care ajuta ca afacerea să prospere şi căruia nu-i păsa deloc de caritate, împreună cu lady Helena aveau un băiat foarte înţelept, van

Salut... ăăă... bănuiesc că ar trebui să mă prezint. Numele meu este Înger. Înger şi atît. Deşi nu m-am mai uitat de cîteva decenii în oglindă, pot garanta că, de îndată ce mă vei întîlni, te vei izbi de o imagine clară, lucitoare, a unei fiinţe albe ca neaua, cu şase aripi, fără riduri – sper eu (cîteodată timpul nu îi iartă nici pe îngeri). Legendele îngereşti spuneau că, din momentul în care devii înger ori avansezi în gradul de serafim (cazul meu), primeşti printr-o taină încă necunoscută, s

Ştii că nu sîntem singurele „fiinţe“? Nu? Atunci am să-ţi povestesc pe îndelete. Există două dimensiuni: cea a oamenilor şi cea a fiinţelor nemaiîntîlnite. Cea de-a doua dimensiune este alcătuită din două mari teritorii: Insula Vată pe băţ şi Împărăţia curcubeelor.

Acum cîteva săptămîni am descoperit o serie de cărţi – şapte la număr, dintre care am citit pînă acum şase –, scrise de autorul britanic Joseph Delaney. Povestea se bazează, mai mult sau mai puţin, pe întîmplările din copilăria autorului. Personajul ce se află în centrul tuturor acţiunilor este Thomas J. Ward, fiul unui fermier şi al unei femei exotice, misterioase, cel de-al şaptelea fiu al unui al şaptelea fiu, care este dat în ucenicie Vraciului Comitatului, John Gregory.

Gîndeşte-te: eşti prins împreună cu alţi copii de vîrsta ta pe o insulă pustie, fără nici un adult! Ar fi mişto, nu? Fără adulţi înseamnă – automat – fără teme, fără şcoală, fără obligaţii şi fără prea multă treabă! Bănuiesc că ţi-ai face prieteni noi, te-ai distra, ai vîna, poate, ca în Doi ani de vacanţă de Jules Verne?

Nu am de gînd să vă plictisesc cu descrieri lungi şi fără sens despre toate clădirile şi arhitectura lor minunată. Am să trec mai departe, la creatorul mult iubit al Spaniei, Antonio Gaudí (1852-1926), cu care capitala Cataloniei, Barcelona, se făleşte. Întreaga sa viaţă nu a făcut altceva decît să proiecteze locuinţe şi biserici unice, cum ochiul uman nu va mai vedea niciodată.

Elevii de clasa a VII-a de la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“ din Buzău şi-au strîns rîndurile, ideile, caietele de teme pentru acasă şi l-au ajutat pe Dilematix să-şi găsească repede un job. Şi, încă o dată, se vede că ideile lor nu seamănă cu ale noastre, necazurile se transformă în bucurii şi nu există, pentru cei de vîrsta lor, situaţii fără ieşire, purice să nu se cuminţească sau carapace de broască să nu strălucească...

Apoi, el stabilizase ecosistemul. Plantase cîteva specii de copaci, de flori şi alte plante, apoi transporta toate creaturile din încărcătura navei, pe care le păstra într-o stare de hibernare. Pusese de trei ori mai multe animale ierbivore decît carnivore, pentru a evita ca vreo specie să fie cu adevărat exterminată.

Dragă Dilematix, vacanţa aceasta am fost la Olăneşti, un orăşel de lîngă Rîmnicu Vîlcea, pentru a ne trata de alergii. Acolo există izvoare minerale şi se pot face băi termale care ajută la vindecarea mai multor boli. Este o zonă foarte frumoasă, împrejmuită de păduri, iar oamenii sînt calzi şi primitori.

Te salut din nou, Dilematix! Ai rămas fără bani? Nu-i nimic! Ţi-am găsit un serviciu potrivit, căci, de cînd am auzit vestea proastă, am pus mîna pe telefon şi l-am sunat pe prietenul meu de pe Planeta Ratonois, ratonul SalboMiscri Ron de Rito Janifero, moştenitorul unei familii bogate, care şi-a deschis o Agenţie de DragoSolz.

Pe Planeta Omidozuzelor totul era pregătit pentru Marea Metamorfoză. Din casele rotunde, făcute din fire strălucitoare de mătase, nu se auzea nici un zgomot. Flori mari, cît copacii, îşi unduiau petalele colorate răspîndind un parfum ameţitor. Dilematix se aşeză la umbra unei flori, obosit de atîtea teleportări. Îi mai trebuia o singură găleată de norosam, pentru ca gărgăromaşina să pornească şi să-l aducă înapoi pe Pămînt.

Aşa cum v-am anunţat deja, mi-am cheltuit toţi banii în vacanţă, iar acum sînt falit. De aceea, am fost nevoit să-mi găsesc un job part-time ca să pot supravieţui lunilor de criză care vor urma. Am citit cu atenţie ofertele trimise de voi, unele dintre ele mi se potrivesc, altele mă sperie de-a dreptul... Greu mai e să cîştigi un ban cinstit în ziua de azi!

Se apropie vacanţa, iar Dilematix nu mai vrea să meargă anul acesta tot la Academia Bufniţelor şi Şoarecilor din Antile, aşa că aşteaptă ofertele voastre turistice!

Trăia odată, demult, demult, o insectă care nu se vedea cu ochiul liber. Ciudat, fiindcă ea nu trebuia să se ferească niciodată de tălpile oamenilor de pe cîmpia aceea, deşi nu pot să spun că lipseau. Ea avea trei fii şi, la rîndul lor, fiecare avea cîte o fiică. Deci pot spune că „bunicuţa“ noastră era foarte bogată. Ea se înţelegea bine cu toată lumea, chiar şi cu cei care erau mai arţăgoşi sau puşi pe ceartă. În orăşelul ei, Wilmingmicro, ea era foarte respectată şi, de aceea, a fost rugată s

Era o zi de primăvară în care parcă toată suflarea se îmbrăcase de sărbătoare. Soarele mîngîia cu razele sale copacii înmuguriţi. Iarba de culoarea smaraldului se dădea în Leagănul Vîntului, pe Cîmpia Mare. Gîze mari şi gîze mici, cărăbuşi, fluturi, furnici şi mai mari, dar şi mai mici, mişunau, forfoteau, zumzăiau, se bucurau. Era ziua în care trebuia să aibă loc nunta dintre Sica-Furnica şi Cărăbuş, dar Sica era de negăsit. Gîza-Buburuza a decis să-l ajute pe Cărăbuş să o găsească, dar Vîntul,

Anul trecut, într-o seară, auzind discuţiile electorale din ce în mai aprinse de la posturile TV mi-am amintit de Caragiale. Cu cît se apropiau mai mult alegerile, cu atît mai mult politicienii noştri seamănau cu personajele dramaturgului. L-am văzut pe Nae Caţavencu – cel plin de dorinţa parvenirii politice, care, devotat doar dorinţelor sale este la început mîndru, agresiv, dar în final ajunge de partea cealaltă, lăudîndu-şi contracandidatul – pe Agamemnon Dandanache, spunînd că „scopul scuză

Prietenie: legătură ce se stabileşte între două persoane pe baza sentimentelor de stimă, de simpatie, de respect, de ataşament reciproc. Urmărind atent cursul evenimentelor dintr-o dimineaţă de sîmbătă, cuvîntul „prietenie“ îşi poate pierde din semnificaţie, în contextul unei olimpiade.  Olimpiadele întrunesc, în fiecare an, numeroşi elevi dornici de a deveni, oficial, cei mai buni. Indiferent de pregătirea de dinainte, de punctajul obţinut sau de locul în clasament, simpla prezenţă acolo te tra

Lucerna, în nemţeşte Luzern, este un oraş din secolul al XII-lea, situat în centrul Elveţiei. Am fost acolo într-o săptămînă din ianuarie, iar ceea ce am văzut (în afară de caietul de algebră) m-a impresionat profund. ën primul şi în primul rînd, deoarece părinţii mei sînt muzicieni, voi vorbi despre casa lui Richard Wagner. Nu o să mă apuc acum să povestesc toată viaţa compozitorului, pentru că ar fi o pierdere de timp. Tribschen este amplasată la oarecare distanţă de centrul oraşului, pe malul

Sînt mai multe moduri de a interpreta acest titlu şi depinde de mentalitatea fiecărui om pentru a înţelege mesajul. Voi enumera cîteva înţelesuri ale expresiei „Viaţa la cutie“: Viaţa la cutie poate fi şi un termen pentru viaţa petrecută numai înăuntru, dintr-o „cutie“ în alta. Pentru a vă da mai bine seama despre ce vorbesc, voi povesti cum decurge o zi din viaţa la cutie a unui om: Trezindu-se dimineaţa la soneria ceasului deşteptător, „omul-la-cutie“ (cum îl vom numi pe subiect) căscă şi desc

Reporterul: Bună ziua, domnule Melcocovici! Mă numesc Ioana Mihnea şi sînt reporter la ziarul „Lumea animalelor“. Aţi fi de acord să vă luăm un interviu? Melcul: Inamici! Ajutor! R: Nu vă speriaţi, Măria Voastră, nu sîntem arici pentru a vă mînca. Aşadar, voi repeta întrebarea. V-am putea răpi cîteva minute din timpul dumneavoastră preţios pentru un scurt interviu? M: A? Da, drăguţă, da. Doresc un meniu, dar mă duci tu la restaurant? R: V-am întrebat, dacă vă putem lua un interviu!

Avatar, evenimentul cinematografic al secolului, a fost o *** (adică ceva nereuşit), faţă de aşteptările tuturor (ale mele cel puţin). Există imagini impresionante pentru care filmul merită văzut (dar în cinema!). Critica pe care o consider eu cea mai potrivită: „o masă indigestă de clişee care durează vreo trei ore“ (John Podhoretz). Filmul este plictisitor. Acţiunea…  nu numai că nu mi-a satisfăcut aşteptările, dar devine *** (adică plictisitoare), iar cîteodată îmi venea să rîd de anumite sce

Vreţi să ştiţi de ce luaţi note proaste? Fiindcă nişte monştri periculoşi schimbă rezultatele noastre bune de la şcoală cu unele proaste. Aceşti monştri ameninţă să distrugă Învăţămîntul.