Cum să-ţi faci prieteni la olimpiadă
Prietenie: legătură ce se stabileşte între două persoane pe baza sentimentelor de stimă, de simpatie, de respect, de ataşament reciproc. Urmărind atent cursul evenimentelor dintr-o dimineaţă de sîmbătă, cuvîntul „prietenie“ îşi poate pierde din semnificaţie, în contextul unei olimpiade.
Olimpiadele întrunesc, în fiecare an, numeroşi elevi dornici de a deveni, oficial, cei mai buni. Indiferent de pregătirea de dinainte, de punctajul obţinut sau de locul în clasament, simpla prezenţă acolo te transformă în campion. Fiind participanţi ai aceluiaşi concurs, obişnuim să ne analizăm îndelung înainte să rostim primele cuvinte: „Bună! Eu sînt...“. Poate din cauza faptului că e prea de dimineaţă, credem că am întîrziat sau nu ne mai găsim carnetul, sîntem prea emoţionaţi sau avem alţi prieteni.
Prima olimpiadă la care am participat în 2010 a fost cea de la limba română. Examinarea a avut loc în dimineaţa zilei de 9 ianuarie, la Colegiul Naţional „Spiru Haret“ din Bucureşti. Nu cunoşteam drumul spre liceu. Fiind singura eleva de clasa a VIII-a din şcoală calificată la faza pe municipiu a trebuit să mă documentez. Memorasem o hartă, dar nu a fost greu să găsesc direcţia cea bună. Singurele maşini care treceau pe stradă şi singurii oameni care mergeau pe trotuar, la acea oră matinală se îndreptau către acelaşi loc.
Clădirea care adăpostea liceul se afla la intersecţia a două străzi. Era o clădire cu trei etaje, formată din două corpuri: cel nou şi cel vechi. După ce mi-am găsit numele pe listele de la intrare am urcat la etajul trei din corpul nou, sala 30 (ultima). În interior culorile (negru, maro şi verde pal), coridoarele lungi şi sălile spaţioase defineau un spaţiu auster. Majoritatea locurilor erau goale cînd am intrat eu. Conform numărului pe care îl aveam pe listă m-am aşezat în banca a patra.
Colega mea de bancă, pe durata olimpiadei, a fost o fetiţă de clasa a VI-a. Era micuţă, îmbrăcată într-o rochie maronie, cu bretele înguste şi un nasture mare. Purta ochelari cu rame de plastic colorate şi avea un zîmbet naiv pe chip. Părea a fi genul fetei visătoare, dar talentate şi amuzante. Primul ei comentariu a fost: „Oau, ce bănci draguţe! Oare ce dimensiuni au? 0,2 pe 0,1?!“ (De fapt, băncile chiar aveau forma unui dreptunghi foarte lung cu o lăţime mai mică de 18 cm.) I-am răspuns şi am început să vorbim despre băncile noastre. Majoritatea discuţiilor pot începe de la o banalitate, un lucru care este diferit sau chiar ciudat. Astfel poţi atrage în conversaţie mai multe persoane. Colegii din spate sau din faţă îşi îndreaptă toată atenţia spre tine. După cîteva comentarii e chiar simplu să te prezinţi... Am aflat la ce şcoală învaţă colega mea de bancă şi ulterior adresa şcolii. Ştiam unde este... aproximativ. Oricum un cuvînt consacrat în discuţiile de la o olimpiadă este verbul „ştiu“, la indicativ prezent. Toţi ştiu la ce se referă fiecare sau, rar, au cîte un lapsus de moment. Orice copil trebuie să impresioneze, să arate cît de bun cunoscător este, în orice domeniu. Ce contează că este doar olimpiada de limba română?
Aparenţele sînt o metaforă proprie. Ne-am descris una alteia profesorii noştri: mai întîi un scurt portret fizic, apoi un întreg reportaj despre orele sale. Olimpicii se împrietenesc cel mai repede prin asemenea discuţii. Accentul cade pe lucrurile pe care le consideră extraordinare, le admiră sau le detestă şi ar dori să le schimbe. Poţi auzi rîsete înăbuşite sau de intensitate medie.
Fiecare are ceva de povestit, de comentat sau de adăugat din experienţa sa. Chiar dacă se vorbeşte despre oameni pe care nu i-ai văzut niciodată îi poţi recunoaşte într-unul dintre profesorii tăi. Aproape toţi profesorii de limba română sînt în realitate doamne profesoare. Am discutat despre părinţi (amintiri din copilărie; olimpiadele pe vremuri erau „mult mai exigente“...), fraţi/surori (ei ştiu cum e să fii olimpic sau vor ajunge într-o zi), animale de companie (de obicei căţeii au o preferinţă pentru caietele de literatură) petreceri şi aniversări. Am primit biscuiţi... „Super! Cum au ghicit că ne e foame?!“, s-a auzit cel puţin o dată din fiecare clasă, în loc de politicosul „Mulţumesc“. Am ascultat atenţi toate indicaţiile profesorilor supraveghetori. Am completat pe foaie, în colţ, datele noastre, care au fost verificate o dată, de două ori, de trei ori pînă cînd s-a dovedit că noi eram cine pretindeam că sîntem. Cînd au venit subiectele totul a intrat în normal. Acum trebuia să rezolvăm, să scriem şi să ne imaginam. Am uitat atunci de prietenii. Am devenit egoişti. Priveam doar foaia şi stiloul care contura litere pe hîrtie.
După ce timpul a expirat am numărat paginile şi am predat lucrările. Am semnat, ne-au dat înapoi telefoanele, am împachetat şi am spus „La revedere!“. Am coborît împreună cu noua mea prietenă scările, iar la ieşire am schimbat id-urile de messenger. Am promis că vom vorbi din nou la afişarea rezultatelor şi poate vom călători împreună pentru etapa naţională. Apoi, am plecat în direcţii diferite.
Un reportaj de Diana ŢIGĂNILĂ, clasa a VIII-a, Şcoala nr. 109, Bucureşti
