Moștenirea îngerilor
Într-un orăşel din Alabama trăia o familie foarte bogată. Majoritatea bunurilor familiei provenea dintr-o mică afacere care între timp a luat amploare. În casă locuiau trei generaţii: bunicul van Gogh, fiul acestuia van Jorje şi nepotul van Strauss. Van Gogh vroia să aibă bani doar pentru strictul necesar şi, ca un bun creştin, ceva de donat săracilor. Van Jorje, care ajuta ca afacerea să prospere şi căruia nu-i păsa deloc de caritate, împreună cu lady Helena aveau un băiat foarte înţelept, van Strauss, apreciat însă doar de bunicul său.
Van Gogh era acum bolnav de cancer în fază terminală, mai avea de trăit cîteva luni. În afară de nepot, oamenii nu erau prea trişti, fiecare aştepta să moştenească ceva din averea bunicului.
Van Strauss era atît de afectat, încît nu mai putea mînca, iar bunicul, observînd tristeţea băiatului, îl chemă la el. Stătea la pat, alb ca varul şi slab ca băţul, dar mai avea putere să-l mîngîie pe creştet. Cu o voce firavă îi spuse să caute în dulapul de lîngă geam. Deschizînd dulapul, copilul văzu un tablou cu scaunul din dormitor pe care se afla pipa bunicului. Atunci van Gogh îi spuse că, ori de cîte ori va avea nevoie de el, să se uite la tablou, iar el va ieşi din pipă şi îl va ajuta.
După cîteva minute copilul ieşi din cameră cu lacrimi în ochi, anunţînd decesul bunicului. Nici un adult nu avea chef de înmormîntare, toţi aşteptau deschiderea testamentului şi împărţirea banilor. Dar ce e necesar e necesar, aşa că după o înmormîntare scurtă, la care nici nu chemară preot, merseră acasă şi citiră testamentul:
„Dragii mei, ştiu că voi iubiţi banii, dar eu iubesc caritatea, aşa că donaţi ceva bani săracilor, iar cu restul faceţi ce vă taie capul. Lui Strauss, singurul care are abilitatea de a înţelege şi aprecia semnificaţia darului, îi las pipa şi tabloul din dulap.“
Pipa şi tabloul i-au fost date lui Strauss, dar la împărţirea banilor apărură probleme. Van Jorje, egoist şi nemilos, credea că toţi i se cuvin numai lui, deoarece el a ajutat la creşterea profitului afacerii, în vreme ce fratele său, van Eduard, deşi nu participase activ în afacere, susţinea că fiecare trebuie să primească aceeaşi cotă, fiindcă aveau acelaşi grad de rudenie cu decedatul.
Nereuşind să se pună de acord, au mers la Tribunal, unde judecătorul, după citirea testamentului, hotărî că teoria lui van Eduard era cea bună, aşa că împărţi banii în mod egal celor doi.
Eduard părea destul de mulţumit cu cît primise, dar Jorje era enervat la culme. Pentru el tot nu erau destui bani, aşa că începu să vîndă obiectele mai valoroase ce îi aparţinuseră lui van Gogh. Picturile aveau trecere şi scotea bani frumoşi pe ele, dar, dat fiind că van Gogh picta doar de plăcere, într-o lună se terminară. Se hotărî să vîndă şi tabloul lăsat de van Gogh fiului său, dar van Strauss nu vroia nicidecum, aşa că ajunseră la o înţelegere: putea să păstreze tabloul, dacă în termen de două zile îi plătea contravaloarea. Copilul nu vroia să cedeze, chiar dacă ştia că şansele lui erau nule, şi începu să le roage pe rude să-l împrumute care cu cît poate. La sfîrşitul celor două zile reuşi să strîngă doar un sfert din suma convenită cu tatăl său şi astfel acesta luă tabloul şi-l vîndu. Băiatul se simţea foarte prost, ca şi cum l-ar fi dezamăgit pe bunic.
Se duse la el în cameră, vrînd să-şi ceară scuze de la bunic, dar zări pipa şi înţelese de ce acesta îi lăsase şi pipa. „Ori de cîte ori vei avea nevoie de mine, uită-te la tablou, iar eu voi ieşi din pipă!“ au fost ultimele sale cuvinte. Copilul luă pipa şi cu părere de rău spuse: – Îmi pare rău, bunicule, simt că te-am dezamăgit. Am făcut tot ce am putut, dar nu am izbutit să strîng destui bani pentru a răscumpăra tabloul.
– Nu e vina ta, am ştiut că tatăl tău va încerca să vîndă tabloul, dar mă bucur însă că ai găsit o altă cale de a comunica cu mine, se auzi un glas din pipă.
– Îţi mulţumesc, bunicule.
Atunci uşa se deschise larg şi zgomotos. Van Jorje intră pe uşă, luă pipa şi-i spuse că, din moment ce tablourile s-au vîndut aşa de bine, sigur va scoate ceva bani şi pe ea. Copilul îi oferi banii adunaţi, dar van Jorje îl refuză din nou. Van Strauss disperat spuse în gînd:
– Bunicule, te rog ajută-mă, nu ştiu ce să mai fac!
– Nu te îngrijora dragule, voi fi alături de tine oricînd.
– Bunicule, te aud, dar nu te văd.
– Nu m-ai auzit şi nu m-ai văzut nici înainte, doar ţi-ai imaginat că o faci, şi asta te-a ajutat. Lucrurile materiale ţi le poate lua oricine, dar puterea de a crede nu ţi-o poate lua nimeni, niciodată.
Dora MORAR-BOLBA, clasa a VI-a, Colegiul Naţional „George Coşbuc“, Cluj-Napoca
