Viaţa la cutie
Sînt mai multe moduri de a interpreta acest titlu şi depinde de mentalitatea fiecărui om pentru a înţelege mesajul. Voi enumera cîteva înţelesuri ale expresiei „Viaţa la cutie“:
Viaţa la cutie poate fi şi un termen pentru viaţa petrecută numai înăuntru, dintr-o „cutie“ în alta. Pentru a vă da mai bine seama despre ce vorbesc, voi povesti cum decurge o zi din viaţa la cutie a unui om:
Trezindu-se dimineaţa la soneria ceasului deşteptător, „omul-la-cutie“ (cum îl vom numi pe subiect) căscă şi deschise ochii, găsindu-se tot între cei patru pereţi ai garsonierei. După programul matinal obişnuit (mîncat, îmbrăcat, încălţat şmîncare semi-preparată sau fast-food, e alergic la mîncarea naturalăţ) omul ieşi din bloc, ţinîndu-se cu două degete strîns de nas pînă intră în maşina sa. Şi asta pentru că adaptarea la modul de viaţă „la cutie“ este mai mult decît nocivă şi se ajunge la reacţii extreme: oamenii ca omul-la-cutie au alergie la aerul curat, la natură şi, practic, la normalitate. Ştiţi mirosul oribil de motorină şi putoarea insuportabilă a transpiraţiei? Ei bine, acest miros le inundă oamenilor-la-cutie nările cînd ies afară.
Dar să ne întoarcem la omul-la-cutie care inspira fericit aerul condiţionat al maşinii. Parcă în faţa clădirii fumurii, banale, în care se aflau birourile unde lucra omul nostru şi coborî din maşină ţinîndu-se de nas, deşi nu la fel de strîns ca atunci cînd coborîse din bloc, pentru că în apropiere erau mai multe fabrici din care ieşea un fum oribil, dens şi gri, aşa că atmosfera nu era atît de curată, deci nu atît de nocivă pentru omul-la-cutie. Se urcă în liftul clădirii şi ajunse la etajul unde era sectorul C; aici lucra el. Trebuie menţionat că sectorul C, la fel ca toate celelalte, de altfel, era împărţit în zeci de birouri (dacă un spaţiu minuscul cu o masă, un scaun şi multe acte, despărţit de restul cu un paravan pe care era fixat cuiul de care angajaţii îşi agăţau pălăriile şi meloanele, se poate numi birou) de aceleaşi mărimi, suprafeţe şi, de fapt, perfect identice. Omul-la-cutie se aşeză pe scaunul din biroul lui şi se apucă de treabă: să semneze şi să ştampileze acte. Şi totul mergea cam aşa: foaie-semnătură-ştampilă, foaie-semnătură-ştampilă… pînă seara, cu o singură pauză la ora 12 fix cînd venea prînzul angajaţilor, într-o cutie mare pe roţi împinsă de-a lungul culoarelor cu birouri de către o doamna masivă, cu un şorţ pătat şi un neg mare pe faţă, cunoscută ca „Doamna Big“.
Prînzul consta într-o amestecătură ciudată cu aspect scîrbos, făcută din pui, cartofi şi fasole murată puse la un loc sub formă de cub şi lăsate la congelator pînă la ora mesei, conform spuselor doamnei Big. După masă, treaba continuă pînă la ora 18,00 şi omul-la-cutie plecă spre casă. După ce se văzu ajuns în garsonieră se îmbrăcă în pijamaua gri şi se culcă… ca în fiecare zi… închis în cutii, cutii diferite, dar, practic, la fel. Din punct de vedere fantastic, viaţa la cutie înseamnă o cutie de carton cu toată viaţa unui om înăuntru. Bineînţeles asta ne duce la o întrebare dificilă: Cum arată o viaţă? Păi, răspunsul meu momentan este că voi reveni, puţin mai tîrziu, cu amănuntele propriu-zise. În fine, nu vi se pare că o viaţă de om este prea plină, prea interesantă, ca după ce omul care a trăit-o moare, să fie uitată? Mie aşa mi se pare şi de aceea m-am gîndit la o posibilitate de a „salva“ vieţile pline de întîmplări ale oamenilor, la figurat. Şi cea mai bună metodă (şi cea mai simplă, de altfel) este de a băga viaţa oamenilor, după moartea lor, în cutii, care apoi sînt puse toate la un loc, pe rafturi şi pe categorii.
Acum urmează posibilele întrebări pe care doriţi să le puneţi în legătură cu această idee: de ce am ales un spaţiu atît de banal şi simplu ca o cutie pentru a depozita un lucru atît de important şi frumos ca viaţa? Ei bine, aici va trebui să te contrazic, dragă cititorule, o cutie din carton nu este deloc un lucru banal şi simplu, ba din contră! Este prin forma ei perfect cubică, culoarea cafenie şi ştearsă şi materialul tare şi aspru, un obiect cît se poate de expresiv, dacă te gîndeşti bine. Şi o viaţă, cum e ea complicată şi întortocheată, se potriveşte perfect cu o astfel de cutie. O a doua întrebare pe care s-ar putea să vreţi să mi-o puneţi ar fi: Cum? Cum se bagă o viaţă într-o cutie?! Acest detaliu nu l-am stabilit încă total. „Poftim??“ s-ar putea să întrebaţi indignaţi. Dar vă veţi răspunde singuri la întrebare după ce veţi afla cum arată o viaţă: cred că o viaţă, după ce omul în care a stat moare, iese din el transformîndu-se într-un mic cub de aer ce zace, pulsînd abătut lîngă rămăşiţele trupului în care s-a aflat atît de multă vreme. Deci, în acest context, este foarte simplu să bagi un cub de viaţă într-o cutie de carton apoi să sigilezi cutia cu alt obiect simplu şi banal: scotch! Şi, dacă cineva va vrea vreodată să vadă viaţa sau anumite momente din viaţa unui om, trebuie doar să se ducă într-o bibliotecă de vieţi (va trebui să existe şi aşa ceva, nu?) şi să caute printre rafturi, să găsească cutia cu viaţa pe care o caută, să o deschidă şi să-şi bage capul în ea… va vedea totul cu ochii minţii…
Din punct de vedere muzical: povestind mai multor oameni despre ideea „viaţa la cutie“ am aflat că prin anii ’80 era un cîntec „living in a box“ (trăind într-o cutie), cîntat de formaţia Living in a box. Interesantă coincidenţă. Mai ales dacă vezi videoclipul în care membrii trupei apar, pe rînd, într-o cutie mare de carton, prin crăpătura căreia văd lumea. Şi asta mă aduce la următoarea idee. Din punct de vedere zoologic: viaţa la cutie este totodată şi viaţa animalelor de la grădinile zoologice, unde ele stau închise în cuşti, privind melancolice printre gratii şi dorindu-şi din tot sufletul ori să fie înapoi acasă la ele, ori ca hîrtia decolorata, cu o poză a habitatului lor natural care este lipită pe pereţii reci ai cuştii înguste, să nu fie doar o poză. În concluzie, o fiinţă în viaţă, în orice fel de cutie, este un lucru oribil. Deşi, dacă ne gîndim bine, se poate ca şi noi şi universul şi lumea noastră să ne aflăm tot într-o mare cutie, pentru că ideea infinitului este prea puţin posibilă.
Ana Ghenciulescu, clasa a VI-a, Colegiul Naţional Goethe, Bucureşti (dedic această „compunere“ colegilor şi prietenilor mei din clasa a V-a C, alături de care am petrecut o mare parte din viaţa mea într-o mare cutie cu bănci şi scaune)
